Jocurile şi cântecele copiilor au izvorît din necesităţile vârstei, îndeplinind şi un puternic rol educativ.

Dintre jocurile practicate de copiii de pe Valea Iadului, sunt de amintit: Tupe (De-a v-aţi ascunselea), Cioc-boc, Podul de piatră, Mi-am pierdut o batistuţă, Joacă, joacă…, Gaie, gaie, piţigaie, De-a baba oarba, Poarca, Măgarul etc. Textele acestor jocuri - spuse, ritmate, cântate, pe anume mişcări şi deplasări - sunt pline de farmecul inventivităţii şi spontaneităţii, al misterului iscat de nonsensul unor cuvinte şi expresii, de un umor şi o veselie contaminante.

Dacă în Tupe atrag atenţia numele date cifrelor (“unimii, doimii, triimii, patrumii” etc.), în Cioc-boc prevalează lauda sau sancţiunea (“Cioc-boc, ai ştiut, treci la loc”; “Cioc-boc, n-ai ştiut, eşti un bou, treci la loc”), iar în Joacă, joacă… - caracterizarea fizică (“Joacă, joacă, joacă fetiţă/ Că eşti frumoasă ca o garofiţă”; “Joacă, joacă, joacă, băiete,/ Că eşti frumos ca un castravete”). Interesant este jocul Mi-am pierdut o batistuţă, care devine o manifestare discretă şi tulburătoare a sentimentului erotic (“Mi-am pierdut o batistuţă/ Mă bate mămica/ Cine-o află să mi-o deie/ Că-i sărut guriţa”). Jocurile atrag după sine pedepse şi bunădispoziţie, fiind, alături de ghicitori, un extraordinar mijloc de cultivare a inteligenţei şi spiritului competitiv.

Marţole era un duh rău sau o fiinţă supranaturală, care sancţiona femeile care lucrau marţea, joia şi sâmbăta după ce se lăsa seara, chinuindu-le trupul sau aducându-le boli.

Urieşii erau fiinţe de o mărime şi o forţă deosebite, care nu făceau rău oamenilor, asemeni cărora trăiau.

Strigoii (fem. s.: strâgă, strâgoaie) erau spirite ale morţilor, care se întorceau pe pământ şi “furau mana vacilor”. Puteau să ia diferite înfăţişări. Ei se cunoşteau încă din timpul vieţii, având o coadă mică, în spate; câinii nu-i latră, fiindcă se tem de ei; în timpul vieţii, noaptea, după ora 3, omul care e strigoi se dă de trei ori peste cap şi se poate transforma în orice: lup, vulpe, muscă, şarpe etc.

Împotriva strigoilor, pentru a nu lua laptele de la vaci, se punea usturoi (ai) în grajd, pe oblac (fereastră) şi între bârne.

La moartea unui strigoi, pentru a nu mai reveni, i se umplea gura cu usturoi, iar morţilor cărora li se întorcea spiritul, li se băga un ac înroşit în inimă, după ce erau, în prealabil, dezgropaţi.

Ursitoarele veneau la noii-născuţi şi le preziceau viitorul. Ca să fie bune, sau măcar indulgente, li se pregătea o masă specială, din care se ospătau trei zile, ceea ce rămânea dându-se, de obicei, ca răsplată, femeii care moşea copilul.

Zvârcolacii (vârcolacii) erai nişte fiinţe supranaturale, care produceau diferite catastrofe, între care cele mai periculoase erau mâncatul soarelui sau al lunii de pe cer.

Pe Valea Iadului, tradiţii de medicină populară se păstrează până după mijlocul veacului trecut. Plantele, culese în anumite perioade sau zile ale anului (de Ziua Crucii, înainte sau după apusul soarelui etc.), se foloseau sub formă de ceaiuri, infuzii, comprese, aplicări directe, dar şi pentru obţinerea unor coloranţi sau “pentru că miros frumos”.

Pentru “reumă” (reumatism) se foloseşte untul pământului (Bryonia alba), pentru poftă de mâncare - ceai de ţintaură (Centarium umbellatum), pe “bubă rea” se aplică bureana zgaibii, pentru răceală, dureri de dinţi, infecţii este întrebuinţat muşeţelul (Matricaria chamomilla), tăieturile şi zgârieturile se tratează cu frunze de minciună (Plantago media) sau de iarba tâlharului (Digitalis grandiflora), împotriva băuturii şi fumatului se foloseşte ceai de brâul vântului etc. Cu fructe de afin (Vaccinium myrtillus) se tratează diareea, iar din frunze se face ceai pentru bolile de rinichi şi de stomac, în vreme ce brusturele (Arctium lappa) are utilizări pentru tratarea căderii părului şi a unor boli de piele şi de ficat; coada calului (Equiserum arvense), sub formă de ceai, se foloseşte în bolile de rinichi, iar coada şoricelului (Achillea millefolium) se întrebuinţează la răni şi tăieturi, boli de piele şi de stomac; fericea (ferigă, Dryopteris filix-mas), fiertura de rizomi, se utilizează împotriva viermilor intestinali, iar din izmă (Mentha piperita) se fac ceaiuri pentru răceală, dureri de dinţi şi de stomac; din pelin (Arthemisia absinthium) se fac ceaiuri pentru durerile de stomac, stimulând şi pofta de mâncare; podbalul (Tussilago farfara) este bun pentru ceai de tuse, iar frunza proaspătă se aplică pe răni şi copturi; plămânărica (Pulmonaria officinalis) se foloseşte pentru vindecarea bolilor de stomac, ficat şi plămâni; florile de sunătoare (Hypericum perforatum) se utilizează pentru ceai în bolile de stomac şi ficat, dar se aplică şi direct, pe diferite bube, având efect cicatrizant: talpa gâştei (Leunurus cardiaca) se foloseşte în stările cardiace, sub formă de ceai, iar frunzele şi crenguţele verzi de zmeură (Rubus idaeus), fierte în ceai, tratează “tusa grea” şi rinichii, în vreme ce frunzele, aplicate direct, trag coptura etc. etc.

Pe Valea Iadului, culegerea, păstrarea şi uzul plantelor medicinale se face de către femei, doar pentru nevoile familiei.

Descântece şi rugăciuni. Pentru tratarea diferitelor boli, “vrăciuitoarele” făceau apel la descântece şi rugăciuni. Transcriem, dintre acestea, Rugăciune pentru durerea de cap care se zice în popor deochi:

Domnului să ne rugăm:

Stăpâne Dumnezeul nostru,

Împăratul veacurilor cel atotputernic şi atotţietor,

care faci toate şi le prefaci singur, cu voia ta,

acela ce cuptorul cel de şapte ori ars

şi văpaia cea din Vavilon în rouă ai prefăcut-o

şi pe sfinţii trei coconi întregi i-ai păzit,

doftorule şi tămăduitorule al sufletelor noastre,

mântuirea celor ce nădăjduiesc întru tine,

Ţie ne rugăm şi Ţie ne cucerim:

depărtează, înstrăinează, goneşte toată lucrarea diavolească,

toată calea satanei şi toată vrăjmăşia,

privirea cea rea,

stricăciunea şi deochetura celor făcători de rele

şi a pizmaşilor oameni

de la robul tău (numele)

şi ori din frumuseţe sau din putere

ori din nenorocire sau din pizmă şi răutate

sau din deochi i s-a întâmplat lui aceasta neputinţă,

Însuţi, Iubitorule de oameni, Stăpâne,

întinde mâna Ta cea tare

şi braţul Tău cel atotputernic şi înalt

şi cercetează această zidire a Ta

şi-i trimite înger de pace,

stăpânitor şi păzitor sufletului şi trupului,

care să nimicească şi să gonească de la dânsul

tot sfatul rău

toată pizma şi deochiul

făcătorilor de stricăciune,

al oamenilor răi

dăruindu-i izbăvire, ca să-Ţi cânte Ţie cu mulţămire.

Domnul este ajutorul meu

şi nu mă voi teme

de ce-mi va face mie omul

şi iarăşi nu-mi va fi frică de rele,

că Tu cu mine eşti:

că Tu eşti Domnul puterii mele tare stăpânitor,

Domnul păcii, Părintele veacului ce va să fie.

Aşa, Doamne Dumnezeul nostru,

milostiveşte-te spre robul tău

şi de toată stricăciunea şi supărarea

ce i s-a făcut

din deochi izbăveşte-l.

Pentru rugăciunile preabinecuvântatei stăpânei noastre,

de Dumnezeu Născătoarei şi pururi Fecioarei Maria,

cu puterea cinstitei şi de viaţă făcătoarei cruci,

ale Arhanghelilor celor în chipul luminii,

ale cinstitului şi măritului proroc înainte-mergătorul şi botezătorul Ioan,

ale sfintei mari muceniţe Marina,

ale Sfântului Stelian,

ale preacuvioasei maicii noastre Paraschiva cea nouă,

ale sfântului sfinţitului mucenic Elefterie

şi ale sfântului (nume), a cărui pomenire săvârşim

şi ale tuturor sfinţilor tăi,

că tu eşti doftorul sufletelor şi al trupurilor noastre,

Hristoase, Dumnezeul nostru

şi Ţie mărire înălţăm

şi celui fără de început al Tău Părinte

şi prea sfântului, bunului şi de viaţă făcătorului tău Duh,

acum şi pururi şi în vecii vecilor amin.

(Inf.: Toda Ioan, 81 ani, 1970, Remeţi)

Spre deosebire de rugăciuni, descântecele se adresează mai puţin cu rugăminţi puterilor cereşti şi dumnezeieşti, şi mai mult cu porunci şi blesteme duhurilor rele, celor ale întunericului şi necuratului. La descântat, descântătoarele (vrăciuitoarele) utilizează diferiţi adjuvanţi: cărbuni, cuţite, securi, pâine, sare, piper, animale, păsări, arbori, iarbă, pământ etc. Ele sunt femei în vârstă, curate, au postit în ziua în care descântă şi, înainte de a începe descântatul, îşi fac cruce şi zic “Doamne ajută!” sau “Tatăl nost”.

Iată, dintre extrem de puţinele auzite pe Valea Iadului, un Descântec pentru alungarea duhului necurat:

Ieşi, duh necurat

Blăstămat

Peri din trupu lu’ (numele)

Ieşi din păr şi din cap

Din creieri, din urichi, din uochi

Din nari, din dinţi, din gurî

Din grumaz, din fălci, din barbî

Din tept şi din coasti

Din spati şi din şeli

Din carni şi din ciolani

Din pântici şi din irimî

Din rărunţ şi din plomâni

Din mai şi din maţi

Din şezut

Din născut

Din picioare

Din oasi, din obraz, din vâni

Din jejiti şi din înctituri

Din creştetu capului până-n tălpili picioarelor

Ieşi şi ti du pă pustii

În munţ cărunţ

În fundu pădurii

În gropoaii mari

În holdi săci

Indi nici iarba nu creşti

Nici apî nu să iveşti

Indi nu răsari soari

Şi uom nu umblî

Şi paseri nu cântî

Şi vânt nu bati

Doamni mărit şi lăudat

Ascultă-mî şi-ajută-mî

Şi iasî duhu necurat

Din trupu lu’ (numele)

Robu tău smnerit

Şi fii iel curat

Zdravăn şi luminat

În pieliţa lu Cristos înfăşat

Amin, amin

Dă, Doamni, dă!

(Inf.: Costea Dochia, 1969)

Într-un alt descântec, de bubî re, se spune:

Cruci-n cer

Cruci pă pământ

Tu, bubî re

Du-ti di pă brânca lu’ (numele)

Că di nu ti-i duci

Cu focu ti-oi ardi

Cu cuţâtu ti-oi tiie

Cu apa ti-oi îneca

Şi te-oi da la nouî căţeli

Şi ti mânci

Şi ti-oi da la câni

Şi cânii ti-or mânca

Şi (numele) o rămâni curat

Fii numili Domnului lăudat.

(Inf.: Costea Dochia, 1969)

În mentalul oamenilor de pe Valea Iadului, cele mai multe boli şi “necazuri trupeşti” erau pricinuite de “farmecele”, blestemele şi vrăjile unor duşmani sau vecini invidioşi. Femeile, mai ales, aveau astfel de îndeletniciri, dar şi strigoii, şi oamenii care-l aveau “pe dracu în ei sau îl cumpăraseră slugă”.

Fetele, de exemplu, făceau vrăji cu mătrăgună, pentru a se putea mărita; unele femei - pentru a se răzbuna sau a face rău celor pe care-i duşmăneau - le aruncau în curte diferite obiecte (în special haine şi lenjerie), care, odată aduse în casă şi atinse, produceau efectul blestemului sau “farmecelor”; existau şi vrăjitori, care se ocupau cu “blesteme” şi “fermecături”.

Pentru a scăpa sau a întoarce răul produs, se apela la descântece, la rugăciuni şi slujbe la biserică, dar şi la vrăciuitori care ştiau a întoarce răul asupra celui care l-a generat.

Exista şi o “profilaxie” a aruncăturilor: obiectele găsite în curte nu trebuiau atinse cu mâna, ci luate cu o bâtă sau pe “făraj” şi duse la o apă curgătoare, pentru a fi curăţate de rele, după care pot fi dăruite altcuiva, fiindcă nu mai au nici un efect.

În mod sigur, muzica şi dansul specifice zonei Valea Iadului îndeplineau aceleaşi funcţiuni ca în întreg spaţiul românesc - magico-mitologice şi social-culturale -, pe lângă exaltarea spiritului, ele contribuind la “umanizarea naturii” şi la transformarea paradisiacă a realităţii vieţii etc.

Limbajul ritmic, accentele melopeice sau lamentative, tremolourile, repetările, enumerările ritmice, insinuările, şoaptele etc. sunt valori ale muzicii tradiţionale care însoţesc cântecul funebru ceremonial şi bocetele improvizate, cântecele de incantaţie, de leagăn, de dor şi dragoste, dar şi descântecele, farmecele, vrăjile, colindele, baladele etc. Muzica instrumentală, dar şi cea vocală, traduceau, astfel, pe lângă pasiunile, sentimentele şi emoţiile ţăranului, complexitatea de idei, teme şi motive mitice pe care le-a moştenit din vremi imemorabile şi care configurează încrederea omului simplu în puterea morală a muzicii, în liniştea creatoare şi pacea universală obţinute prin cântecul senin, meditativ, binefăcător, în armonie cu sine şi cu întreaga natură.

Dansul (danţul, jocul), acompaniat de chiuituri, strigături, tropotit, tobe şi fluiere, cimpoi şi hidedi, care se desfăşura conform anumitor norme sau ceremoniale ce ţineau de calendarul credinţelor, datinilor şi tradiţiilor comunităţii dezvăluie atitudini ritualice, dar şi numeroase aspecte ludice, reflectând concepţia despre viaţă şi lume a omului de la ţară.

Dincolo de tradiţia ceremonial-ritualică, muzica şi dansul însoţeau munca sau alte obiceiuri din viaţa satului, prilejuite de praznice şi sărbători. Astfel, muzica şi dansul erau prezente la habă şi la clacă, dar şi în zilele de duminică, exceptând perioadele de post, cu ocazia Anului Nou etc., în bătătură (“di la şurî”), la crâşmă sau, mai târziu, la căminul cultural. Alături de poveşti, la habă şi la clacă se trăgăna (cu noduri sau din gârt), se horea şi se încingea câte-un danţ, în care strigăturile reprezentau sarea şi piperul manifestării. Muzica era asigurată în special de fluieraşi şi hididişi.

La joc, la horă - în bătătură (la casa cu feciori sau fete de măritat), la crâşmă sau la căminul cultural - participa aproape tot satul, de la copii la bătrâni. Erau angajaţi muzicanţ din sat sau de pe alte sate. Chiuiturile şi strigăturile constituiau, şi aici, partea artistic-afectivă a petrecerii, care începea după-amiaza de duminică şi ţinea până spre primul cântat al cocoşilor de luni.

Dintre instrumentele muzicale tradiţionale pe Valea Iadului, fluierul şi trişca ocupau primul loc. Urmau cimpoiul, hidedea, banda (contrabas) şi doba. Alte instrumente - bucinul (buciumul) şi cornul - erau folosite doar de ciobani (păcurari).

Dintre danţuri, cel mai vechi, dar şi primul pierdut, îl reprezintă Roata bătrânească. Îl jucau atât tinerii, cât şi bătrânii, care se prindeau într-un cerc, cu mâinile după umeri, în bătătură. Bărbaţii jucau pe loc, iar femeile intrau în danţ la anumite semnale (chiuituri sau strigături), apoi ieşeau şi ocupau alt loc, până dănţuiau lângă fiecare bărbat din roată.

Alte dansuri de pe Valea Iadului sunt: Pă şir, Luncanu, Polca, Mânânţălu, Strepeţelu, Burzucu (Burzucanu), Polca, Sârba zgârlii, Feciorescu (joc de bărbaţi, executat în linie, cu deplasări spre dreapta şi spre stânga, cu tropotituri şi bătăi pe tureacul cizmelor), care se dansează perechi, unele dansuri fiind mai lente, altele mai iuţi; erau însoţite de strigături, de bătutul pe picioare, tropotit şi de un spontan şi inventiv joc al mâinilor.

Haba se declanşa odată cu Postul Crăciunului şi se termina când începea Postul Paştelui. Ea se organiza lunea, miercurea şi joia, când fetele şi nevestele tinere se adunau la tors lână şi cânepă, sau făceau “cipcî” ori alte cusături de mână. În fiecare sat se organizau trei-patru habe, pe care le colindau cete de feciori însoţiţi de hididişi. Dacă aceştia întârziau, fetele le făceau “farmece”, cu ciurul, ori le descântau. Venirea tinerilor era însoţită de “măscări”, “ciufuleli” (glume), multă voie-bună şi joc. Pentru a speria fetele, feciorii curăţau “berbiniţii” de sămânţa din interior, îi decupau ochi, nas şi gură, fixau o lumânare aprinsă în interior, apoi le aşezau pe ferestrele caselor unde se ţinea haba. Alteori, foloseau măşti hidoase, îngrozind mai ales fetele tinere şi copiii.

Orice habă se termina cu joc “în şură” sau “în bătătură”, după vreme.

Claca se organiza, vara, după o zi de lucru la fân sau iarna, la “sfarmat cucuruz” şi “suit sacii în pod”, ori la tors lână sau cânepă pentru gazdă. Ea avea, aşadar, un caracter “mai obştesc”. Se desfăşura seara, cam după aceleaşi tipic al habei: se făceau glume, se spuneau poveşti şi ghicitori, pentru ca totul să se termine cu joc şi strigături şi multă voie-bună.

Haba şi Claca sunt, în fond, alte denumiri pentru ceea ce, literar, numim Şezătoare. Ele se desfăşurau pe cătune sau grup de vecini. Fetele veneau mai devreme la habă, preocuparea lor principală fiind atragerea feciorului pe care-l plăceau în vederea căsătoriei. La clacă, atmosfera era mai sobră, prin participarea femeilor măritate, ceea ce conducea la structurarea pe situaţie maritală a participanţilor. La clacă, gazda oferea şi câte o gustare participanţilor.

Obiceiurile şi tradiţiile prilejuite de Sărbătorile de Iarnă (Crăciunul, Anul Nou, Boboteaza) pe Valea Iadului sunt cam sărace, în contemporaneitate. Altădată, ca în întregul Bihor, ele ofereau un spectacol de proporţii, la realizarea căruia îşi dădeau concursul poezia, muzica, dansul, reprezentările plastice, gestica etc., componentele acestui sincretism condiţionându-se şi influenţându-se reciproc. Colinda, instrumentele muzicale (doba, hidede, fluierul, cimpoiul, buhaiul etc.), dansurile, măştile, travestiurile formau împreună un ansamblu, o unitate inseparabilă, contribuind la realizarea completă a mesajului comunicării.

Corinda de Crăciun se porneşte de la cătunele mai îndepărtate, acoperind, din casă în casă, pe parcursul a două zile (Noaptea de Ajun, dimineaţa şi seara de Crăciun), o zonă bine definită. Pe drum, se bate duba (doba) şi se rostesc strigături specifice. La intrarea în curţi, melodia de marş, duba şi strigăturile sunt înlocuite de colinda de primire în casă (Sculaţi gazde nu durmiţi/Vremea e să vă treziţi). Încă două-trei colinzi, jocul cu femeile din casă, apoi este cerută cinstea. După cel de-al doilea război mondial, în locul cinstei cu colaci, vin, pălincă, sau în paralel cu aceasta, s-a introdus cinstirea cu bani. Seara de Crăciun se organizează joc la Căminul cultural (în trecut la o gazdă, un localnic mai înstărit).

Pentru praznicul Crăciunului, fiecare familie se pregăteşte în mod special: se taie porcul, se face curăţenie generală, se coc colacii, se primenesc hainele etc. În ajunul marii sărbători se fac ultimele pregătiri şi sunt aşteptaţi corindătorii, stelarii, irozii etc. Cu corinda mergeau oameni de toate vârstele, cu Steaua umblau copiii, Irozii erau apanajul adolescenţilor şi feciorilor, pentru ca Viclaimul şi Turca (Capra) să aducă în prim-plan imaginea teatrală prin excelenţă. După al doilea război mondial, Irozii, Viclaimul (Vifleimul) şi Turca (Capra) au dispărut, astăzi doar câţiva bătrâni mai amintindu-şi de aceste obiceiuri. Parte, totuşi, din elementele lor au fost preluate de corindători, care utilizează şi măşti, şi instrumente muzicale, prezentând şi câteva scene cu valoare simbolică amintind moartea şi învierea naturii. Stelarii, la rândul lor, au preluat scene mai ales din Viclaim, dar şi din alte forme de corindat.

După informaţiile lui Ioan Toda (Primaru’ Bătrân), în 1970, cu Turca sau Capra (el ne spunea: “cei din Bulz zâc Turcî, noi - remeţienii, n.n. - îi zîcem Caprî”) umbla un grup de feciori neînsuraţi, mai petrecăreţi, şi un “birău” sau “grăitor”, care era conducătorul. Turca apărea sub forma unei măşti cu caracter compozit, foarte viu împodobită, cu cap de lemn acoperit cu blană de oaie sau de alt animal, cu coarne de vită sau de berbec, de care atârnau prime (panglici) şi clopoţei, având “maxilarul inferior” mobil (“clămpăne după dubă”). Această mască avea câteva caracteristici de reprezentare a caprei, dar, la fel de bine, ar fi putut să semnifice orice. Corpul turcii era acoperit cu o pânză roşie, sau un fel de bituşi (bituşă) realizată din tot soiul de petice, lungă şi largă, de care erau agăţate fâşii de hârtie creponată colorate. Turca era un personaj cu rol mut, muţenie compensată însă prin dans şi pantomimă, deosebit de expresive, cât şi prin situaţiile conflictuale în care era pusă (cu corindătorii şi cu spectatorii), în timpul deplasării “de la o casă la alta”, ea ciondănindu-se cu “colegii”, speriind copiii, ciupind, de fund, fetele etc.

Alte “personaje” erau “birăul” (grăitorul), “casierul”, “caii”, “crâjmarul”, “jindarii”, “dobaşii”, “hididişii”, corindătorii (cei care cântau) etc. Aceste personaje aveau sarcini precise: “birăul” era conducătorul cetei, rostea oraţiile, primea darurile; “casierul” încasa banii, “crâjmarul” aduna băutura, “caii” cărau colacii, “jindarii” păzeau turca şi asigurau ordinea etc.

În timpul deplasării alaiului, capra era “împuşcată”, blestemată sau cădea la pământ, era descântată, i se cânta ca la mort, “învia” şi pornea din nou la drum, clămpănind din “maxilarul inferior”, zornăindu-şi clopoţeii şi dansând. Tot în acest interval al deplasării, se cântau cântece de petrecere şi veselie, cu accente licenţioase.

Înainte de a intra în casă (“spectacolul” putea avea loc şi în ogradă, în faţa casei), turca făcea “inspecţia” gopspodăriei, apoi, după intrare, se aşeza în mijlocul odăii, clămpănind ritmic, în vreme ce ceata de corindători interpreta câteva corinde. Urma dansul turcii, apoi oraţia de mulţumire pentru daruri, în special pentru colaci şi băutură, dar şi pentru bani, uneori de un umor sănătos şi molipsitor, creator de bună dispoziţie, de veselie generală.

După aceste secvenţe, urmează dansul cu fetele sau femeile din casă şi, în fine, invitaţia la “nunta turcii”, care va avea loc în primele trei zile ale Anului Nou la “crâjma lu’ (numele)” sau “la casa lu’ (numele)”. Aici, sărbătoarea se repetă: corinde, oraţii, dansul turcii, moartea turcii, dezbrăcarea măştii, petrecerea propriu-zisă de Anul Nou.

Viclaimul era tot un corind-spectacol, cu caracter mai mult religios. Ceata de corindători era compusă din “grăitor”, cei trei crai de la Răsărit, pruncul Iisus, Iosif, Maria, muzicanţi, Îngerul Vestitor, păstori, “casier” etc. Cei trei crai erau îmbrăcaţi mai nialcoş, mai strălucitor, în alb - Îngerul, iar ceilalţi purtau costume populare peste care se încingeau prime tricolore. Din recuzită nu lipsea “grajdul” în miniatură al Naşterii Domnului. Ca scene şi conţinut, Viclaimul seamănă mult cu Steaua.

Irozii seamănă şi ei cu Steaua, doar că feciorii-corindători sunt însoţiţi şi de muzicanţi, după cântece şi corinzi ei luând fetele la joc.

Cu Steaua umblă mai mult şcolarii, “sceneta” având în centrul tematicii sale religioase drumul magilor în căutarea Noului Născut, al lui Mesia. Pe Valea Iadului, stelarii se constituie în grupuri de 5-6 copii - grăitor, Irod, Înger, Voltezar, Melchior, Gaşpar, uneori şi un “ciobănaş” sau “pitic”. Ei sunt îmbrăcaţi cu cămăşi albe - de cânepă sau in -, fiind încinşi peste umeri şi brâu cu prime tricolore. Pe cap poartă comănac, lucrat din carton viu ornat cu hârtie creponată de varii culori. Sunt prezente dialogurile între Înger şi Craii de la Răsărit, dar şi cu Irod. Cântecele de stea încep cu Naşterea, apoi se cântă, în special, Trei Crai de la Răsărit, Steaua sus răsare, Trei păstori, Răsărit-o răsărit, Cântecul lui Adam, Viflaime, Viflaime, Sara Crăciunului nost, Noi umblăm a corinda, Mergând Iosif şi Maria, Colo sus, colo mai sus etc. În final, este adus un elogiu gazdei şi se primesc daruri sau bani, pe care-i adună conducătorul trupei - “grăitorul”. Mai nou, după 1950, în “repertoriul” stelarilor au intrat şi câteva corinde, dar şi oraţii şi “alduiri” ironic-umoristice, de la Irozi, Viclaim etc.

De remarcat că umblatul cu Viclaimul se practica în Bulz şi Remeţi-Poiana, iar în Remeţi-centru - sub influenţa preotului, desigur, - copiii umblau cu Steaua.

Tot Primaru’ Bătrân (Toda Ioan, n. 1889), ne-a oferit, în 1970 şi 1974, câteva informaţii şi despre cel mai important obicei de Anul Nou - Verjelu (Vergelul), specific altădată localităţilor de pe cursul superior al Crişului Repede. El era organizat de feciori, care-şi alegeau “birăul” - conducătorul grupului. Acesta alegea, la rândul său, locul unde se va desfăşura ceremonia şi invita, la verjel, fetele de măritat din sat. Ca elemente de recuzită se foloseau verjele de la războiul de ţesut, o postavă, două taljere şi un lipideu de cânepă (cearşaf).

Actanţii Verjelului aduc în seara de ajun a Anului Nou câte un inel, cu un semn distinct; fetele se îngrijesc de mâncare, iar feciorii aduc băutura şi angajează muzicanţii. Desfăşurarea obiceiului cuprinde o scurtă petrecere generală, o parte ceremonială, în care se aleg perechile, şi petrecerea perechilor.

Spectacolul propriu-zis îl reprezintă alegerea perechilor: “birăul”, acoperit cu lipideu, pune inelele în taljere sub postavă, le amestecă cu ajutorul verjelelor, în vreme ce se cântă un cântec specific, legat de ceremonial, apoi le scoate - din taljere -, fără să le aleagă, pe rând, câte unul, formând perechile. De obicei, însă, “birăul” potriveşte el însuşi perechile, după dorinţele participanţilor. Perechile astfel formate vor petrece toată noaptea de Anul Nou împreună. În prima zi a Anului Nou, relaţia convenţională de natură ritual-ceremonială a perechilor încetează. Totuşi, unele dintre aceste perechi se vor căsători în perioada următoare a câjlejilor.

Dacă între cele două războaie mondiale acest obicei era o practică ceremonială specifică satelor de pe Valea Iadului, imediat după aceea a căpătat doar sensul de petrecere, după 1950 dispărând sau fiind înglobată în “jocurile” de la claca de tors, clacă abandonată total de locuitorii Văii Iadului pe la 1970.

Alte obiceiuri de Anul Nou sunt umblatul cu Plugul, cu Buhaiul şi cu Pluguşorul. Ultimele două obiceiuri sunt practicate de copii, iar cu Plugul, în vremuri mai vechi, umblau feciorii. Din recuzita Plugului făcea parte însăşi unealta folosită la arat, sau una realizată din lemn uşor, împodobită cu “prime” de hârtie, clopoţei şi şterguri. Buhaiul era construit dintr-o cofă căreia i se scotea fundul, în locul ei întinzându-se şi legându-se bine o bucată de piele de capră sau vită, prin mijlocul căreia se scotea afară o “şuviţă” de coadă de cal. Aceasta, frecată cu degetele umezite, prin alunecare pe aproape toată lungimea, crea o “muzică” penetrantă, amplificată de interiorul cofei. Oraţiile sunt arhicunoscute, ele fiind variante insignifiante ale mitului fertilităţii.

Un obicei mai nou, de Anul Nou, este Sorcova, care preia elementele arhicunoscute, din tot spaţiul românesc.

De Bobotează, dincolo de Iordan, cea mai importantă manifestare era umblatul cu Ţuraleisa (Chiraleisa). Ea era practitată de copii şi este o variantă nesemnificativă a Chiraleisei clasice, prezentă pe întreg teritoriul Bihorului.

Tot de Bobotează, în ajun, fetele postesc şi-şi pun, seara, busuioc sub pernă, având credinţa că noaptea o să-şi viseze hărăzitul, cel cu care se vor mărita.

De Stretenie (2 februarie), se spune că, dacă este pod de gheaţă peste Criş, atunci primăvara e aproape; dacă nu, atunci va fi încă multă vreme frig, viscol şi ger. De asemenea, dacă picură streşinile, se spune că vremea de peste an nu va fi prea bună, iar dacă este senin şi nu plouă sau ninge, atunci anul va fi frumos şi bogat.

Bunavestire este legată de cântecul cucului. Cine-l ascultă, poate afla câţi ani mai are de trăit, numărând de câte ori cântă. În acelaşi timp, este bine să ai bani în buzunar când cântă cucul, ca să ai un an îmbelşugat. Se spune că, dacă omori un cuc, ţi se usucă mâna.

La Sântoader se fierbea grâu cu miere sau zahăr şi se împărţea şi vecinilor. Fetelor li se tăiau şuviţe din păr, care erau duse şi puse în sălcii, ca să le crească părul frumos şi bogat.

De Sângeorz (Sânjorj) se băgau slugile, în general copii şi tineri de oameni săraci. Simbria era stabilită în haine şi încălţăminte, hrană şi produse agricole, mai rar în bani. Tot în această zi, se udau fetele şi băieţii între ei, inclusiv prin băgatul în criş sau vali, dacă vremea-i frumoasă. Dacă se lua apă pentru udat în cofî, atunci se puneau obiecte de argint în aceasta, tinerii se spălau pe faţă cu apa astfel “tratată”, ca să se cureţe şi să nu facă bube.

În ajunul Sângeorzului se puneau crengi de rug (trandafir, măceş etc.) la ferestre, la poartă, la grajd, la coteţe etc., pentru a nu lua Marţolea laptele de la vaci sau de la oi şi pentru a alunga duhurile necurate,

Floriile aduc sfinţirea mâţişorilor (mâţi) la biserică. Apoi, aceştia se pun la grindă, pentru noroc şi pentru a apăra gospodăria de vremuri grele. Când tună sau trăsneşte, se aruncă pe foc, ca să alunge norii şi să treacă vremea rea. Mâţii sfinţâţi se puneau şi la crucile morţilor.

Paştile erau o sărbătoare eminamente religioasă, al cărei tipic se păstrează şi în zilele noastre. Se spune că, dacă voiai să scapi de boli, este bine să mergi, la miezul nopţii, să iei apă de la trei izvoare, pe care s-o foloseşti apoi la spălat faţa şi trupul.

De Armindeni (1 mai), se puneau crengi verzi de salcie la poartă, pentru a feri casa de rele, iar flăcăii puneau ramuri de vişin sau cireş înflorit la poarta fetelor pe care le plăceau.

Dacă nu brumează de Orban (25 mai), se crede că recoltele au scăpat şi anul va fi bogat.

De Rusalii, în ajun, se pune tei (crengi) la poartă, în curte, la uşa casei, în mijlocul holdei etc., pentru a apăra casa de rele şi a potenţa rodul.

La Sânziene, se împleteau cununi de flori şi se puneau în porţi, iar altele se aruncau pe casă. Se credea că acea cunună care cade (nu se opreşte pe acoperiş), aduce veste rea, vremuri grele sau chiar moartea posesorului ei. Fetele de mărit îşi făceau şi ele coroniţe, pe care le purtau pe cap mai multe zile, făcându-şi, în această perioadă, vrăji de mărit cu cel drag.

De Sântilie şi Foca (20, respectiv 23 iulie) nu se lucrează la fân şi nici nu se intră în grădină sau holdă, fiindcă “sunt sărbători de foc, aducătoare de trăsnet”.

La Sfântul Dumitru (Simedriu) începe iernatul oilor şi tot acum se alcăzesc păcurarii pentru anul următor. Dacă de Simedriu e ziua frumoasă, va fi şi iarnă uşoară. Tot în această zi, se făceau colaci şi plăcinte din grâu nou, dându-se şi celor săraci “plocon pentru morţi”.

În noaptea de Sânandrei, fetele ieşeau în curte să numere “stelele, logostelele” pentru a-şi vedea ursâtu. Sau mâncau un măr, apoi îi numărau sâmburii şi, dacă erau fără soţ, însemna că anul următor se vor mărita.