Fiecare loc îşi are povestea lui. Ca oamenii. O poveste tâlcuitoare, îmbrăcând hlamida legendei şi a mitului. Respirând un abur misterios. Totuşi: încărcat de adevăruri şi realităţi brute. În fond, povestea oricărui loc este istoria în miniatură a omenirii – faptă şi gând, bucurie şi tristeţe, construcţie şi cataclism -, o istorie sublimă a vieţii, a nevoii de mai mult şi mai bine a unei comunităţi geografico-spirituale bine constituită.

Indiferent dacă este sat sau oraş, indiferent dacă ştirile despre acest loc se pierd în negurile vremii sau într-un trecut mai apropiat, o aură fabuloasă îşi pune amprenta peste existenţa şi autenticitatea trăirilor, scriind – cu duh şi grai – fantastica aventură a omului în căutare de sine şi de matrici. Căci, fără putere de tăgadă, omul îşi trăieşte prezentul având mereu în faţă viitorul, pe care-l raportează totdeauna la trecut (acesta nu numai ca termen de comparaţie), adică legendei şi calităţilor cunoscute şi recunoscute ca definind un trecut, unui topos şi unui logos care-i păstrează dimensiunea pură a fiinţei sale istorice.

Localităţile de pe Valea Iadului – Bulz şi Remeţi – sunt atestate documentar, conform Dicţionarului istoric al localităţilor din Transilvania al lui Coriolan Suciu, la anul 1406, ca aparţinând domeniului Şinteu, domeniu donat de regele Sigismund de Luxemburg familiei Lack de Santău. În acest an se face şi conscrierea domeniului, unul dintre cele mai mari şi puternice domenii feudale din comitatul Bihor, din care făceau parte un număr de 63 de aşezări: 52 – româneşti, 10 – ungureşti, 1 – cu populaţie mixtă. Chornahaza (Bulz sau, cel mai probabil, Bulz şi Remeţi) - possessio walachalis – apare alături de localităţile apropiate, majoritatea atestate mai devreme: Beznea, Borod, Borozel, Corniţel, Lorău, Valea Neagră, Negreni etc.

Cetatea Şinteu (Solumken) a fost atestată la 1306, cu ocazia unei pricini de judecată în faţa capitlului orădean. Dar ea este ceva mai veche, construită fiind la jumătatea secolului al XIII-lea şi purtând numele de “Piatra Şoimului”. Politica de danii a regilor Ungariei a adus, în părţile de Est ale comitatului Bihor, familia nobiliară Geregye, originară din Vestul Ungariei, familie înrudită cu voievozii Transilvaniei. Paul, fiul lui Ecs, s-a străduit, după năvălirea tătară (1241), să obţină cât mai multe danii regale în aceste părţi. Astfel, membrii acestei familii reuşesc să primească un întins teritoriu pe Barcău, Crişul Repede, Valea Ghepişului şi Piatra Craiului, având drept coloană vertebrală a domeniului Munţii Plopişului şi drept sediu – Cetatea Şinteu.

Deoarece familia Geregye a participat la răscoala nobiliară împotriva regilor Ungariei, domeniul a fost donat palatinului Iacob. Alte trădări, neînţelegeri şi nesupuneri, în decursul anilor, fac ca domeniul să treacă prin mâna mai multor stăpâni. 

La 1413, domeniul Şinteu redevine domeniu al coroanei, apoi, la 1435, este donat lui Ladislau Kusaly de Jakcs şi Ştefan Banfi de Losonc, pentru ca, la 1456, să ajungă în stăpânirea episcopului catolic de Oradea, Ioan Vitez de Zredna. În a doua jumătate a secolului al XV-lea, domeniul a trecut în proprietatea mai multor familii. Au posesiuni aici palatinul Mihai Orszgagh şi palatinul Emeric Pereny. La 1472, domeniul ajunge în mâna familiei Dragffi de Belting, care poseda, în Chornahaza (Tharnohaza), la 1552, două porţi. Triumful Reformei din 1556-1557 a schimbat raporturile de proprietate, prin dispariţia celui mai mare proprietar funciar, Episcopia romano-catolică şi capitlul acesteia. După 1569, domeniul trece în mâna Bathoreştilor de Şimleu. Pe Ştefan Bathori îl ştie stăpân aici Antonio Possesivo, care, pe la 1583, în lucrarea Transilvania, spune că “are multă avere” şi “cam două mii de familii de ţărani iobagi”.

Nobilii din comitatul Bihor, după dezastrul de la Mohacs (1526) şi ocuparea Budei, devenită paşalâc (1541), hotărăsc, în Dieta parţială de la Gyula (Ungaria) din februarie 1542, autonomia comitatelor vestice faţă de Ungaria habsburgică şi doar la dieta de la Turda (august 1544), de frica armatelor otomane care, sub conducerea sultanului Soliman, vin în Ungaria, se raliază Principatului Transilvaniei, între acestea şi Bihorul. Multă vreme, însă, şi parte din comitatul Bihor a plătit “haraci” paşalelor de Szolnok şi Timişoara şi s-a aflat sub teroarea expediţiilor de jaf ale trupelor turceşti.

La 1598, imperialii s-au instalat la Oradea, iar întreg Bihorul a trecut, pentru o scurtă perioadă, sub autoritate habsburgică.

La 1599, Şinteul era stăpânit de cel mai mare nobil din Bihor, viitor principe, Ştefan Bocskai, care avea, în Chornahaza, o casă, din cele 462 pe care le stăpânea în 35 de aşezări. Conscrierea acestui an nu s-a mai realizat pe numărul de porţi, ci pe numărul de case. Aceeaşi situaţie o întâlnim, pentru Chornahaza, şi în 1604. Curând după moartea principelui (1606), la 1610, domeniul cetăţii Şinteu era în mâna lui Ioan Imreffi şi a soţiei sale, Ecaterina Iffiu, pentru ca, patru ani mai târziu, stăpâni să fie Mihai Imreffi şi soţia sa, Elisabeta Zolyomi.

După moartea lui Mihai Imreffi, văduva acestuia, Elisabeta Zolyomi de Albiş, se recăsătoreşte (iulie 1622) cu Gavrilaş Movilă, fost domn al Ţării Româneşti. Îmbolnăvindu-se grav, Elisabeta lasă prin testament domeniul cetăţii Şinteu lui Gavrilaş, care intră în stăpânirea lui în 1623. Din domeniu făcea parte şi Bulzul, alături de vecinii Negreni (Feketetho, Feketethow), Valea Neagră, Damiş, Bratca, Vadu-Crişului etc.

După moartea lui Gavrilaş (1637), domeniul va rămâne în stăpânirea Elisabetei Zolyomi (între timp, se însănătoşise), care se recăsătoreşte cu Ladislau Bornemisza (1638).

Principii Transilvaniei doreau însă să pună mâna pe domeniul cetăţii Şinteu, atât pentru poziţia sa geografică, care permitea controlul (vama) unei importante căi de acces pe apă (la Vadu-Crişului) şi pe uscat (Piatra Craiului-Borod) înspre inima Principatului. La 28 octombrie 1657, dieta Transilvaniei (întrunită la Alba Iulia) garantează domeniul cetăţii Şinteu principelui Gheorghe Rakoczi al II-lea şi urmaşilor săi, pentru ca anul următor, în aprilie, domeniul să se şi afle în posesia Sofiei Bathori şi a lui Francisc Rakoczi, soţia şi fiul principelui. În mai 1658, domeniul este vândut mazilitului domn al Ţării Româneşti, Constantin Şerban Cârnul, fiind preluat, în numele acestuia, de Gheorghe Ştefan, domn al Moldovei, mazilit şi el. Domeniul era compus, la acea dată, din 33 de sate, probabil aceleaşi pe care le-a stăpânit şi Gavrilaş Movilă.

O dată cu plecarea domnilor români de pe domeniul cetăţii Şinteu (1660), se încheie o perioadă importantă în istoria acestuia. Aşezările de pe Valea Crişului Repede vor reveni fiscului Principatului Transilvaniei, până la 27 august 1660, când, odată cu ocuparea Oradiei de către turci, întregul Bihor va cădea în mâna spahiilor. Se constituie, acum, paşalâcul otoman de Oradea şi sandgeacul de Şinteu. Aflăm, însă, la 1664, că toate satele de pe cursul superior al Crişului Repede, “satele Borodului cu bunurile de la Şinteu” sunt supuse cetăţii Bologa, cetate care avea menirea de a apăra intrarea în Principatul Transilvaniei pe valea Crişului Repede şi peste Piatra Craiului.

Dieta de la Făgăraş (februarie 1666) hotărăşte obligaţiile faţă de Principat ale locuitorilor din părţile supuse, inclusiv din paşalâcul de la Oradea. Pentru Bulz, obligaţiile erau prevăzute global, acesta trebuind să dea 100 fl. În anul următor, dieta de la Târgu Mureş reducea darea, pentru Bulz, la jumătate (50 fl.). Strângerea dărilor se făcea de către slujbaşii cetăţilor de margine (Bologa, Şimleu, Săcuieni).

În 1692, Oradea este eliberată de trupele imperiale, aşa că, după mai bine de trei decenii, regăsim noi date despre Bulz, conscrierea din 1695 consemnând că vechiul loc al satului a fost acolo unde a avut păstrăvărie principele Gheorghe Rakoczi al II-lea. Despre această păstrăvărie scrisese cronicarul vremii, Szalardi Ioan, în Siralmas kronika (Cronica de jale), amintind că aşezările de pe Valea Iadului aparţineau cetăţii Şinteu, iar principele, în drumurile sale, de la Oradea la Huedin “deseori nu rezista (să nu oprească şi) să nu sară cu cizme cu tot în mijlocul mulţimii de peşti şi să nu stea uimit şi, cu această ocazie, se prindeau foarte mulţi păstrăvi, de se umpleau vedre cu ei. O dată a prins un păstrăv necrezut de mare, care avea cinci palme şi pe care l-a agăţat de catargul cortului său”.

În anii imediat următori, Episcopia romano-catolică şi capitlul ei au redobândit vechile proprietăţi (prin rescriptul imperial din 1693), aşa cum apăruseră ele în conscrierea din 1552. Deci şi aşezările de pe Valea Iadului (care aparţineau de subşpanul de Vadu Crişului) reintră în stăpânirea aceleaşi episcopii, Bulzul numărând, de exemplu, la conscrierea din 1722, 9 capi de familie coloni (iobagi), 2 jeleri şi 1 fiu (frate), adică, nu mai mult de 50-55 de locuitori, care aveau în posesie 8 boi, 18 vaci, 2 cai, 13 porci şi 24 de oi, ceea ce denotă o stare economică precară.

Iobagii şi jelerii de pe Valea Iadului munceau din greu pământul sărac şi puţin rodnic al stăpânilor, sau în pădurile acestora, având doar drept de folosinţă, în virtutea cărui drept erau supuşi la obligaţii apăsătoare. Prestau robotă, dădeau nona, plăteau censul de fiecare casă, completate cu daruri (sau daturi), cu dona festivalia (darurile de sărbători). Ei n-aveau dreptul la moară, vânătoare, pescuit, măcelărit sau crâşmărit, care erau considerate monopoluri feudale, iar pentru ţinerea porcilor la ghindă sau la păşune în pădurea stăpânului, pentru cazanele de fiert ţuică şi pentru exercitarea oricărei meserii li se percepeau taxe. Stăpânii feudali au sporit continuu obligaţiile ţăranilor, ajungându-se la 50-60 zile robotă cu animalele sau peste 100 zile cu palmele pe an de fiecare gospodărie şi la plata a numeroase taxe şi obligaţii în natură. Acestor obligaţii li se adăugau şi cele faţă de stat, cele militare şi cele faţă de biserică. Dijma care se lua de către biserica catolică din toate produsele şi din animale mici era, de asemenea, o povară extrem de grea.

Încercarea de reglementare urbarială din 1759 consfinţeşte doar o situaţie existentă, obligaţiunile feudale rămânând cam aceleaşi, doar că se uniformizează pentru întregul comitat Bihor, dându-li-se o bază legală. Reglementarea n-a fost aplicată, însă, decât pe alocuri, raporturile dintre iobagi şi stăpâni rămânând la bunul plac al “domnilor de pământ”.

Maria Tereza, prin ordonanţa imperială din decembrie 1767, porunceşte întocmirea urbariilor conform legilor şi obiceiului încetăţenit, reglementare înfăptuită în Bihor după 1769, stabilindu-se mărimea sesiei iobăgeşti şi obligaţiile urbariale în funcţie de aceasta. Dar, şi în acest caz, abuzurile stăpânilor s-au ţinut lanţ, ceea ce a dus la agitarea spiritelor şi la manifestări de revoltă, care, în cazul aşezărilor de pe Valea Iadului, vor culmina cu ajutorarea răsculaţilor lui Horea, în 1784-1785, Remeţii, alături de Ponoară, Lorău şi Damiş, ca şi unele aşezări din plasa Vaşcău, fiind cei mai înverşunaţi. Protestele şi nesupunerile s-au ţinut şi ele lanţ, până în august 1785. Istoricii apreciază că participarea la răscoala lui Horea – a remeţenilor şi ponoranilor – este caz unic în Bihor, majoritatea altor localităţi legate de mişcarea românilor din 1784 rămânând în faza de simplă agitaţie.

Că Horea nu este străin de aceste locuri ne-o dovedeşte şi legenda potrivit căreia, pe Valea Satului din Bulz, el ar fi ales şi cioplit bârnele pentru o biserică, dispărută în urmă cu mai bine de un secol. După cum ne spune D. Prodan, Horea era un bun cunoscător al locurilor şi oamenilor de pe cursul superior al Crişului Repede şi afluenţilor acestuia. În plus, parte din Pădurea Scoroşet (Scoruşeţului), înălţimea Chicera Negrului, unde au fost prinşi, prin trădare, Horea şi Cloşca, se află pe teritoriul Ocolului Silvic Remeţi. Mai înainte, în 1782, el lucrase la Ciucea şi împrejurimi, unde sta ascuns după incidentul de la Câmpeni.

Documentele mai pomenesc şi despre intenţia lui Horea de-a ajunge la Huedin, la târgul de Sf. Ecaterina din 25 noiembrie 1784, de unde “dacă vor avea aici noroc, au de gând să vină peste tot în Valea Crişului, până la Oradea”.

În ultimul deceniu al secolului al XVIII-lea, ca şi în primele două din secolul următor, localnicii – înmulţiţi şi prin stabilirea unor “tâlhari” de-ai lui Horea – vor trece la defrişarea cu forţa a unor păduri ale stăpânirii pentru a obţine pământ agricol, sau vor îmbrăţişa răzvrătirea şi haiducia, valea devenind – în ochii stăpânilor nobiliari şi clericali – “valea tîlharilor”, care înspăimânta şi dădea bătaie de cap autorităţilor.

Participarea locuitorilor Văii Iadului la Revoluţia condusă de Avram Iancu va fi fost şi ea una notabilă, după cum dovedesc unele legende care mai circulau, în urmă cu două-trei decenii, ea îmbrăcând un pronunţat caracter social şi revendicativ naţional. Mai ales că, între timp, noul stăpân al ţinutului devenise Episcopia greco-catolică de Oradea, care nu s-a dovedit a fi mai clementă decât cea Romano-catolică, dimpotrivă, prin refuzul uniaţiei, românii de pe Valea Iadului au devenit indezirabili în viziunea celor care puseseră mâna pe mai toate pădurile şi fânaţele din zonă. Este de neconceput ca numeroşi ţărani de pe Valea Iadului (Bulz şi Remeţi) să nu se fi înrolat în taberele Iancului de la Bologa şi Huedin şi să nu fi participat la luptele de la Traniş sau Vişag, ori în apărarea trecătorilor şi pasurilor “spre drumul Oradiei Mari”, către Huedin şi Cluj. Pe aici, la Ciucea şi Huedin, au luptat oştenii Iancului sub comanda tribunilor D. Darabant şi N. Corcheş, poate şi a sa, după cum spune o legendă locală: “Apa asta vine din munte, de la Stână, şi ajunge la Criş, la Stâna de Vale. Şi pe ea este  un loc numit Lunca Roşie, unde Avram Iancu a luptat cu ungurii. O curs mult sânge şi dintr-o parte şi din alta, aşa de mult că locul şi valea din apropiere s-a înroşit de atâta sânge. De atunci, la luncă îi zicem Lunca Roşie, iar la Vale i se zice Valea Iadului”.

De notat că, pentru prima dată în istoria lor, localităţile Bulz şi Remeţi apar cu numele lor româneşti, adică Bulz şi Remeţi (Remeţ, Remec, Remet, Jadremete), în anul 1851.

Anul 1867, prin realizarea dualismului, a produs o vie agitaţie pe cursul superior al Crişului Repede şi pe Valea Iadului, mai ales că de-acum represaliile împotriva rebelilor, lotrilor şi ţăranilor care nu-şi puteau plăti la timp dările se accentuează. Apariţia “jindarilor ungureşti” şi a trupelor care vor patrula regulat prin zonă înspăimântă şi revoltă, deopotrivă, populaţia.

Deşi începutul secolului XX aduce o diversificare a ocupaţiilor din zonă, viaţa locuitorilor din Bulz şi Remeţi nu se va ameliora, dimpotrivă. Impozitele şi taxele cresc, numărul populaţiei creşte şi el, în vreme ce pământul este la fel de puţin, arid şi nerodnic, iar cei care acumulează şi cămătăresc devin tot mai avari şi se înmulţesc. Toate acestea, conjugate cu anii nefavorabili, accentuează sărăcia şi disperarea ţăranilor din zonă, care se vor ralia răsculaţilor de pe valea Crişului Repede, în 1904, refuzând să-şi plătească dările, defrişând cu forţa pădurile, ocupând terenuri “lipsite”, devastând cele câteva bodegi şi bolduri ale evreilor din zonă, participând efectiv la răzvrătirea din Aleşd.

În satele Lorău, Ponoară, Remeţi, Damiş, Bratca, unul dintre cei mai importanţi agitatori era “Neama Petru a Petrii, flăcău român, în jur de 19-20 de ani”. La Bulz, “în persoana numitului Lasc Teodor s-a reuşit a se descoperi unul dintre cei mai periculoşi agitatori”, căruia trebuie adăugaţi Popa Gheorghe şi Cătană Onuţ, care au îndemnat ţăranii să meargă la Aleşd înarmaţi cu bâte.

“Urmare a agitaţiilor a fost şi faptul că, încă din satele îndepărtate, poporul curgea continuu la Bulz, de unde se întorcea la vetre saturat de principiile de împărţire a pământurilor, de negare a impozitelor şi milităriei” – după cum se spunea în raportul procurorului regal (14 mai 1904), referitor la rezultatele anchetei răscoalei de la Aleşd.

La 24 aprilie 1904, la Aleşd, mişcarea revendicativă a fost înăbuşită în sânge, sub gloanţele jandarmilor căzând circa 30 de morţi şi 35 de răniţi, între aceştia din urmă – Lascu Petre şi Blaga Gheorghe, din Bulz şi Remeţi. Lascu (Lasc) Teodor a fost arestat, la fel Neama Petru, Lasc Nicolae şi alţii.

Despre aceste triste evenimente, un socialist ungur spunea, în 1905, că “reprezintă o ruşine a Ungariei în faţa lumii întregi”, după ce “Gazeta Transilvaniei” (29 aprilie 1904) notase, şi ea, că “aceste măceluri cad ca un bici (…) peste ţinuturile locuite de români”.

Va urma, până la 1918, anul Marii Uniri, o perioadă de acalmie, dominată de construcţia căii ferate forestiere (de la Gura Iadului la Remeţi, pe Valea Seniului şi Izvor, apoi până la Dealu Mare, pe Valea Lupului), intensificarea exploatării pădurilor şi începutul extragerii bauxitei. Faţă de epoca anterioară, avem de-a face cu un moment de relativă “bunăstare” pentru locuitorii din arealul Văii Iadului, care, în sfârşit, pot să-şi utilizeze mai cu folos întreg potenţialul de muncă.   

Anii primului război mondial (1914-1918) n-au fost dintre cei faşti pentru locuitorii Văii Iadului. Bărbaţii apţi de armată au fost înrolaţi în trupele austro-ungare şi trimişi pe fronturile din Serbia, Galiţia şi Italia, unii dintre ei lăsându-şi oasele pe câmpul de luptă, pentru o cauză străină, alţii s-au întors schilozi, ori zdruncinaţi sufleteşte şi trupeşte. Reale frământări, unele cu repercusiuni dramatice, a produs anul 1916, prin intrarea României în război, pentru ca, imediat după Declaraţia de la Oradea (12 octombrie 1918), acestea să se acutizeze, iar după proclamarea Unirii de la Alba-Iulia (1 Decembrie 1918), comunitatea să trăiască, până în aprilie 1919, un adevărat calvar.

După stabilizarea temporară a liniei de demarcaţie între trupele române şi maghiare pe aliniamentul Ciucea-Zam, la frontiera de est a judeţului Bihor, batalionul de gardişti maghiari al lui Verböczy s-a desfăşurat pe linia Şoimi-Ciucea-Beiuş.

Frontul de la Ciucea era ţinut de regimentul 21 (grupa III), care, în februarie 1919, era cantonat la Bratca, ca şi parte a unei divizii de secui comandate de Nagy Pál.

Valea Crişului Repede era împănată şi cu elemente din afara armatei, neasimilate de disciplina militară, care, răspunzând presiunii naţionale şi sociale a elementelor locale, au răvăşit satele şi au terorizat populaţia. Aici îşi avea raza de acţiune, deci, Regimentul 21 secui, “cu şapcă «Bocskay» şi tricolor (maghiar, n.n.) la reverul tunicii”, care au declanşat atrocităţi şi pe Valea Iadului.

Pentru o cât mai veridică configurare a realităţii, vom reproduce câteva documente semnificative, din care reiese apetitul pentru jaf şi teroare al gardiştilor şi jandarmilor unguri aflaţi pe teritoriul comunelor Bulz şi Ponoară (Lorău-Remeţi).

Proces verbal redactat în comuna Bulz (Csarnóháza)

la 17 noiembrie 1918

Nr. 39/C. pres. 1919

Prin antistia comunală, în afacerea jalbei subscrişilor locuitori din Bulz, contra gardiştilor angajaţi de firma “Kohn Jakab és József” din Remeţi (Jadremete) pentru şantaj, furt, puşcături şi spargeri, precum şi contra jandarmeriei din Borodul Mare, pentru împuşcături şi chinuiri. Prezenţi subscrişii 18; se prezintă înaintea antistiei din Bulz următorii şi verbal predau jalbele următoare: 1. Teodor Bendre, domiciliat în Bulz, pledă că gardiştii din Remeţi s-au prezentat la locuinţa  dânsului şi au făcut percheziţie de casă. Aflându-se nevinovaţi, totuşi i-au luat cu forţa 2 kg de slănină şi un kg de tutun, iar pe soţia sa, sub tot decursul percheziţiei, au ţinut-o în continuă spaimă, ţinând asupra ei arma; au voit să-i puşte şi câinele; 2. lada cu rufării a Mariei Popuţia au spart-o cu suliţa; 3. la locuinţa lui Onuţ Fazekaş ţinând percheziţie şi neaflând la dânsul obiecte străine, iau cu forţa 30 b. nuci şi o bucată de slănină; 4. tot în decursul percheziţiei la casa văduvei Teodor Lascu i-au luat 40 cor., bani gata; 5. de la Ioana Dogar a Nuţei au luat 160 cor. şi un val de pânză, precum şi un pachet de aţă şi o pereche de pantaloni şi ciorapi; 6. de la Mihai Farcalău au dus două părechi de opinci, două bucăţi mari de sare, 20 cor. bani. Despre aceste obiecte poate dovedi că au fost proprietatea lui; 7. de la Ioan Tămaş au dus două rânduri de haine albe, o bluză militară, pantaloni şi mănuşi; 8. de la Gheorghe Morar au furat 3 cămeşi, o izmană şi o cârpă; 9. de la Petru Bonaş au luat o cârpă şi 1/2 kg tutun albanez; 10. de la Floarea Şulea au dus sopon, panglice, vestminte şi un portmoneu cu bani; 11. de la Teodor Alb a Vilii a dus o cantitate mai mare de cuie, o carte de lucru, batiste şi multe alte mărunţişuri; 12. au omorît câinele lui Mihai Şule; 13. puşcând cânele soţiei lui Petru Şule au periclitat viaţa dânsei; 14. de la Gheorghe Popa a Gheorghi au luat 450 cor., documentul de concediere şi decoraţia de război; 15. de la Gheorghe Bot au dus două părechi de opinci, două pachete de tutun şi oale de bucătărie; 16. Teodor Albu a Gligii a fost ameninţat cu moartea, cânele-i l-au împuşcat şi plumbu a atins veşmintele soţiei lui şi numai puţin a lipsit că nu au împuşcat-o. Au dus cu ei două briciuri.

În partea de jos a comunei au comis mai multe atrocităţi jandarmi(i) din Borodul Mare (Nagy Barod); 1. pe Simion Albu l-au bătut şi i-au luat o bucată de untură; 2. pe Teodor Popuţa l-au bătut; 3. de la Gheorghe Sărăcuţ au dus o tunică, (un) palton şi o cârpă femeiască în preţ de 100 cor.; 4. pe Ioan Cutile l-au împuşcat la locuinţa proprie. După ce aceste nelegiuri au ajuns la urechile noastre, preotul Petru Lascu şi judele comunal Gavril Bot au provocat pe gardişti să înceteze cu atrocităţile, pentru că acestea produc resenz.

La provocarea aceasta, au răspuns cu aceea că au ridicat asupra lor suliţăle. Starea aceasta a lucrurilor în ziua următoare a fost comunicată stegarului încredinţat cu conducerea gardei din Remeţi, care şi-a notat aceasta şi a promis că va face măsurile necesare pentru evitarea acestor atrocităţi. Promisiunea a rămas promisiune.

Atrocităţile s-a(u) repetat în zilele următoare şi de atunci mai în fiecare zi. Notăm că despre ţinerea percheziţiilor în comună, antistia n-a fost încunoştiinţată în prealabil, ci a fost făcută în mod volnic. Garda comunală, organizată deja, a susţinut ordinea şi n-a fost lipsă de intervenţia gardei din Remeţi. După toate acestea, rugăm C.(onsiliul) N.(aţional) să binevoiască a face paşi(i) necesari pentru susţinerea ordinei şi să intervină pentru a se ordona cercetare disciplinară contra gardiştilor şi contra jandarmeriei din Borodul Mare.

După cetire şi esplicare se subscrie D.c.m.s. Gavril Bot m.p., jude; Petru Lascu, preot m.p.; Cassiu Deleu m.p., subnotar; Teodor Bendre, m.p.; Maria Popuţia m.p.; Onuţ Fazekaş, m.p.; văd. Teodor Lascu m.p.; Ioana Dogar m.p.; Mihai Farcalău m.p.; Ioan Tămaş m.p.; Gheorghe Morar, Petru Bonaş, Floarea Şule, Petru Şule, Gh. Popa, Gh. Pop, Teodor Alb, Simion Alb, Teodor Popuţa, Gh. Sărăcuţ. Pentru conformitate…

 Oradea-Mare, la 27 ianuarie 1919 n(ou)

Pentru conformitate cu originalul. L.S.

CONSILIUL NAŢIONAL ROMÂN din Oradea-Mare şi Bihor.

Secretar, V. Andru

(Arh. M.Ap.N. – M.St.Mj., fond M1-M.C.G., dos. 2179, f. 449; film 70/31-33 M.I.A.Z.-I.M.C.)

Cele mai mari necazuri le-a avut preotul ortodox (şi învăţător) Petre Lascu, care a fost nevoit, împreună cu familia, să părăsească localitatea. Iată adresa pe care o trimitea el la 18/31 ianuarie 1919 la CNR Oradea şi Bihor, adresă despre care aminteşte în cartea sa, Zile trăite, şi Roman Ciorogariu.

“Onorat Consiliu Naţional

La 3/16 ianuarie 1919 s-a prezentat la mine Nicolae Hanza, sublocotenent, comunicându-mi scopul venirii sale în comună, de a înfiinţa jandarmeria pentru cercul Bulz, între care au intrat şi din comuna mea cinci membri. În ziua următoare, a mers la cancelaria notarială din loc(alitate), unde le-a comunicat notarului şi judelui scopul venirii lor în comună şi a rugat pe notar şi pe judele comunal să provoace pe cei ce au luat cheile bisericii de la preot să le predea, pentru a putea, neîmpiedicat, săvârşi funcţiunile pastorale, căci la caz dacă la provocarea D-voastră şi a mea nu le-ar da, atunci le-aş putea lua cu arma; la aceasta a răspuns judele comunal: Împuşcă-mă pe mine; iar notarul: Nu ne temem de umbra noastră. După acest tratament, s-a depărtat, voind să meargă să ia cheile bisericii; l-am reţinut eu.

La 5/18 ianuarie, după ce am făcut împărţirea gardiştilor, am rămas în comună cu trei gardişti numai. Pe la orele 9 a.m., avizat fiind din partea lui Ioan D, a Simului, că suntem ameninţaţi din partea săcuilor, un soldat săcui era la judele acasă, arătând spre casa mea. Sublocotenentul Hanza a dar ordin gardiştilor să-l prindă, pentru a se legitima. Săcuiul a scăpat însă neprins. Domnul Hanza a chemat gardiştii şi a plecat cu gardişti cu tot, trecând culmea dealului. Sfătuindu-mă şi pe mine să plec din comună, auzind că în Gura Iadului sunt 120 săcui, eu am plecat imediat cu familia împreună, iar la 6/19 ianuarie, reîntorcându-mă acasă, îmi spunea mama mea şi sfătul că, în ziua precedentă, imediat după plecarea noastră, am fost căutaţi de 9 soldaţi săcui. În timpul când vorbeam cu sus-pomeniţii, îmi spune băiatul meu mai mare că lângă locuinţa mea se preumblă 5 săcui şi un oficier. La plecarea lor, în locuinţa mea au intrat opt săcui, care au întrebat, pe sfătul care era în locuinţa mea, că în care odaie sunt eu şi familia mea, nu cumva este vreun soldat român, că dacă vom afla soldat român, pe toţi vă tăiem cu baionetul de la puşcă. Comunicându-le sfătul că numai eu şi familia dorm în odaie şi, controlând toate odăile, s-au depărtat cu cuvintele: Acum odată-i dăm pace la popa (…). În urma acestor ameninţări, la 8/21 ianuarie am plecat, dimpreună cu soţia, aşezându-mi cei patru băieţi la şcolile din Beiuş şi Oradea, iar eu cu soţia am rămas pe străzile insimpatice ale Orăzii. După ce auzisem veşti mai dureroase, la 16/29 ianuarie, soţia mea, Rozalia Niga Lascu, învăţătoare, şi-a luat inima în dinţi şi printre inzultele săcuilor a mers acasă (Săcuii au împuşcat după un român la gara din Oradea (…) S-a dus acasă soţia ca să ne aducă cele de lipsă.

Ajungând în comună, a aflat vreo 80 soldaţi unguri, băncile din şcoală erau scoase afară, chiliile noastre, cu toate ce am avut, erau năpăstuite de aceşti militari. Comandantul lor mi-a provocat soţia să deie cheile bisericii. Le-a răspuns că nu sunt la ea. La aceasta, au ameninţat-o că vor sparge uşa bisericii. (…) au deschis uşa, unde miliţia cu pălăria pe cap a intrat înjurând celea sfinte. În turnul bisericii au aşezat o mitralieră (…) şi s-au exprimat că, la îndepărtarea lor, nu va rămânea la loc turnul bisericii (…).

Întrebau mereu: Hul lakik az oláh popá (Unde locuieşte popa valah) şi se foloseau de tot felul de inzulte, de ex.: “Am puşcat un prunc de preot, locotenent, deşi nu a fost vinovat”, cum ziceau unul către altul; “şi l-am îngropat la fereastra casei lor, să-l vadă părinţii lui”. Ziceau apoi că la Şebiş au crepat la un român braţele mâinilor şi a(le) spatelor, apoi le-a(u) sărat şi după ce s-a chinuit mai mult timp, l-au omorît. După aceea, au luat de la dânsul slănina şi ce a avut în casă.

După aceea, tot la Şebiş ziceau că au omorît toţi gardiştii, ba chiar şi pe cei din familia lor, între aceste un băiat mic l-au spintecat cu baioneta. Spuneau apoi că pe un român, care le ducea lor bagajele, l-au împuşcat în frunte şi mort l-a(u) lăsat, neîngropat, în pădure, luându-i calul. (…) În Bulz să află 500 de soldaţi unguri” (…)

Cu toată stima

Petre Lascu, preot ort. român în Bulz

Iată şi alte documente, de astă dată din Remeţi:

Proces verbal

luat în 28 faur 1919, în spitalul central din Oradea Mare, în cauza împuşcării lui Ioan Piţ, locuitor în Remeţ(i).

Presenţi subscrişi:

Ioan Piţ, muncitor la fabrică, de 46 ani, locuitor în Remeţ(i), predă următoarele:

Luni dimineaţă vor fi două săptămâni, când în zori de zi am eşit din căsuţa mea din Remeţ(i) în ocol, pentru ispravă, gătându-mi treaba şi ridicându-mă în picioare, de către stradă 2 soldaţi maghiari, cu bumbă roşie la căciulă, au tras asupra mea 3 focuri de puşcă şi cu primul m’or nimerit sub coasta dreaptă. Medicul lor m’o legat, 3 zile m’or ţinut în Bratca şi a patra zi am ajuns la spital. Femeia mea, Oana Blaga, a văzut şi îi cunoasce pe făptuitori. Avere nu am, dar am 5 băieţi, dintre cari cel mai bătrân e de 13 ani.

Mărturisirea aceasta e bine luată şi scrisă şi în caz de lipsă sunt gata să o confirm cu jurământul.

D.c.m.s.

Dr. Gelu Egri

Grefist şi scriitor de nume

(D.G.A.S., fond C.N.R. Bihor, dos. 345/1919, f.1)

CONSILIUL NAŢIONAL ROMÂN

Cercual din Aleşd

Către,

Consiliul Naţional Român din Oradea-Mare şi Bihor în ORADEA-MARE

Onorat Consiliu

În presara (zilei de – n.n.) 17 faur 1919, soldaţii săcui or puşcat pe ţăranul Ioan Piţ din Remeţ(i) (Remetelóreu Kosëg jádremetei rész – Comuna Remeţi-Lorău, partea numită Iadul remeţenilor, n.n.). Ioan Piţ zace azi în spitalul din Oradea Mare. Din împrejurările împuşcării numai atât mi s-o avisat, că Ioan Piţ, seara ar fi eşit din casă-i, pentru ispravă personală, şi atunci l’or fi împuşcat. A rămas după el: femea şi 6 băieţi, toţi mai tineri de 10 ani. Avere nu a avut, familia şi-o susţinut cu lucrul mâinilor, ca muncitor.

Rog să faceţi disposiţie, ca respectivul să fie ascultat în spital până e în viaţă şi ca familia  lui să fie ajutorată.

Oradea Mare, 28 faur 1919.

L.S.

Cu stimă,

Ioan Sfurlea,

Preş. C.N.R.

Din cercul Aleşd

Astfel de acte se petreceau însă curent pe Valea Iadului, bătrânii satelor de aici povestind până târziu despre groaza şi spaima pe care o resimţeau la simpla apariţie a unui “jindar cu pene de cocoş” sau a unui purtător de şapcă “Bocskay”.

De altfel, locuitorii din Bulz şi Remeţi, ca şi cei din Borod, Vad, Şuncuiuş, Valea Crişului şi împrejurimile Aleşdului, ridicaseră steagul răzmeriţei împotriva arendaşilor, atacând fermele moşierilor, ocupând cu forţa pământul arabil sau pădurile, iar în preajma actului unirii de la 1 Decembrie 1918 au alungat până şi autorităţile de stat. În Remeţi, săteni-soldaţi întorşi de pe frontul italian au constituit Garda Naţională Rurală (plut. Toda Ioan şi infanteriştii Toda Gheorghe, Toda Mitru, Toda Ştefan, Toda Mihai şi Bere Vasile). Activitatea gărzii era coordonată de Garda Naţională secţia Aleşd şi a militat pentru înfăptuirea unirii Transilvaniei cu România, fiind un factor activ şi în desemnarea delegaţiei care a participat la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia: 1) Bendre Teodor, primar în satul Bulz; 2) Bradea Teodor, primar în satul Ponoară; 3) Bere Ioan, preot în satul Remeţi. Bradea Teodor a fost cooptat şi în Delegaţia cercului Aleşd pentru Alba Iulia.

Rezoluţia Adunării Naţionale de la Alba Iulia de la 1 Decembrie 1918, decretând unirea Transilvaniei cu România, proclamă, alături de recunoaşterea unor drepturi democratice fundamentale, şi reforma agrară. Răsunetul acestor măsuri a reverberat şi în Bihor, la Oradea, unde, în prima decadă a lunii decembrie 1918, au avut loc şedinţe ale micilor proprietari şi muncitori agricoli din comitat, luându-se în discuţie categoriile de moşii expropriabile, parcelarea gratuită în favoarea ţăranilor a moşiilor bisericeşti şi erariale, împroprietărirea ţăranilor complet lipsiţi de pământ, indiferent dacă au fost sau nu pe front, trecerea pădurilor şi a păşunilor în proprietatea comunală şi parcelarea terenului arabil.

Legislaţia agrară din 1921 a consfinţit, cu unele modificări, aceste deziderate. În legătură cu împroprietărirea, legea prevedea că, paralel cu operaţiunile de expropriere, se vor lua măsuri de parcelare a pământului expropriat şi vânzarea lui la ţărani, urmând ca până la acea dată pământul să fie folosit în arendă. Nu puteau beneficia de pământ sau arenzi prealabile trădătorii de ţară, cei care nu s-au supus ordinelor de mobilizare în armata română sau dezertorii şi alienaţii, cu excepţia foştilor mobilizaţi. Loturile de împroprietărire s-au stabilit la 7 iugăre. Legea din anul 1921 pentru reformă agrară dispunea exproprierea proprietăţilor rurale pentru cauză de utilitate publică, în scopul împroprietăririi ţăranilor, a înfiinţării pădurilor şi păşunilor comunale şi pentru cauze de interes general, începând cu data de 1 februarie 1921. În conformitate cu acestea, în Bulz au fost expropriaţi Faur Vasile Costea – 356 iugăre şi 519 stânjeni şi Dumitru Blaga – 277 iugăre şi 839 stânjeni, iar în Remeţi, Ponoară, Lorău, Hotar, domeniul Episcopiei romano-catolice a fost expropriat de 12.503 iugăre şi 1294 stânjeni, în special păduri şi păşuni, fiind împroprietărite comunele cu loturi de păşune şi pădure reduse, locuitorii rămânând – în marea lor majoritate – neîmproprietăriţi, din lipsă de terenuri arabile. “Sărăcia originară” a românilor de pe Valea Iadului a continuat să se perpetueze, aşadar.

Totuşi, viaţa satelor Bulz şi Remeţi ia un curs nou. În număr tot mai mare, locuitori ai ţinutului de pe Iad se angajează ca muncitori – fie la construcţia căii ferate forestiere, fie la exploatarea lemnului în păduri, fie la “băile” de bauxită, fie la fabrica de cherestea din Remeţi. Demarate în 1905, lucrările pentru realizarea căii ferate forestiere s-au întins până în 1935-36, după cum o cereau exploatările din zonă. Într-o primă fază, ea s-a construit  până în Remeţi, cu o deviere de la Munteni (Sărăcel), Dealul Lupului, peste Drăguş, până în Hârtop, şi din Remeţi, pe Dealul Veisa, pe Valea Seniului până sub Fericele. Apoi, au continuat din Remeţi spre Stâna de Vale, până la Dealul Mare, cu ramificaţii pe Izvor (Brusturoasa) şi pe Valea Lupului. După 1932, cu cheltuieli enorme, s-a prelungit – circa 12-13 km –, calea ferată forestieră, de la Dealul Mare la Stâna de Vale, mai ales prin demersurile episcopului român unit dr. Valeriu Traian Frenţiu. De altfel, Episcopia greco-catolică din Oradea stăpânea, în zonă, circa 140.000 de iugăre de pădure şi păşuni, care au fost – pe alocuri – crunt exploatate, în special prin intermediul firmelor “Stern”, “La Roche şi Darvos”, “Marmorosh Banck”, “Kohn Jakab és József”, aceasta din urmă deţinând şi fabrica de cherestea cu acelaşi nume din Remeţi, mutată, după 1948, la Tileagd. Toate aceste întreprinderi foloseau forţa de muncă locală, dar îşi aduseseră – pentru ateliere şi birouri, ca ingineri, maiştri constructori sau în exploatări forestiere, ca mecanici de locomotivă etc. – o întreagă armată de “specialişti” nemţi, unguri, sârbi, croaţi, polonezi sau slovaci, pentru care au construit, în Remeţi, un cartier-colonie, cu circa 60 de locuinţe. De asemenea, numeroşi localnici au fost cuprinşi ca muncitori necalificaţi sezonieri în construcţii, atât la Gura Iadului, cât şi în Bulz, Remeţi sau Stâna de Vale.

Imediat după Marea Unire, în comunele Bulz şi Remeţi (aceasta din urmă, de-a lungul secolelor, aparţinuse când de Bulz, când de Ponoară şi Lorău), se construiesc câte două şcoli, câte una în centrul fiecărei comune şi câte una în principalele cătune (Bulz-Pustă, Remeţi-Poiană). Tot în Remeţi, se construieşte o a doua biserică, cu hramul Sf. Apostoli Petru şi Pavel.

Politic, două partide – PNŢ şi PNL – domină viaţa localnicilor, polarizând patimi şi ambiţii, uneori depăşind limitele jocului, degenerând şi sfârşind tragic. În Remeţi, de exemplu, era o permanentă luptă – şi corp la corp! – între liberalii lui Toda Ioan (Primaru’ Bătrân) şi ţărăniştii lui Dumiter Mihai (Ciuhandru).

Între timp, deasupra Europei se adunaseră nori negri. Izbucnise al doilea război mondial, iar Ungaria horthystă, prin Diktatul de la Viena (30 august 1940), obţinuse Ardealul de Nord-Vest. În septembrie 1940, pe fondul retragerii trupelor române, armatele maghiare pătrund în teritoriul cedat. Bulzul, în întregime, şi Remeţii – cam jumătate din sat (până la Valea Izvor) – trec sub stăpânire maghiară.

Zeci de bărbaţi erau concentraţi în armata română, alte zeci şi sute vor fi înrolaţi în trupele maghiare sau duşi la muncă forţată. În Bulz şi Remeţi se instaurează administraţie maghiară, iar în şcoli sunt înlocuiţi dascălii români cu alţii – unguri. Lecţiile se fac doar în ungureşte, numeroşi copii fiind siliţi să abandoneze şcoala. Jandarmii cu pene de cocoş revin, reinstaurând teama şi teroarea. În Bulz, noile autorităţi schimbă primarii extrem de des: Popuţe Teodor, Tamaş Ioan, Cotuna Ioan etc.

În Remeţii ocupaţi, în funcţie este numit Blaga Petru (Petrea Curtului), fiindcă era mai cu stare, ştia ungureşte şi era obedient noii stăpâniri. Remeţii liberi sunt arondaţi comunei Curăţele, de unde venea, săptămânal, un reprezentant al Primăriei, pentru a se interesa de problemele localnicilor.

Din Bulz, este expulzat preotul Ciuhandru Aurel. Alţi bulzani, dar şi remeţeni, se refugiază în România, la rudele din Remeţii liberi (de la Valea Izvor până la Dealu Mare). Sunt ajutaţi, de localnici, numeroşi refugiaţi, să ajungă în România. Soldaţi din armata ungară, băştinaşi de pe Valea Iadului, dezertează, trec munţii spre Beiuş şi se înrolează în unităţi ale Armatei Române. Mulţi nu se vor mai întoarce acasă, unii pierind pe fronturile ruseşti, alţii – mai târziu – pe câmpiile Ungariei şi în munţii Cehoslovaciei.

Actul de la 23 August 1944 a prilejuit trupelor maghiare ocuparea unor întinse zone româneşti, necuprinse în teritoriul cedat în 1940. Remeţii sunt ocupaţi şi ei în întregime. Dar, în septembrie 1944, după ce a respins atacurile maghiare, Batalionul fix regional “Someş” a ocupat pichetele Pipirigele şi Remeţi, formaţia condusă de Alexandru Tămaş, ajutată de plutonul condus de Teodor Merca, reuşind să preia şi Stâna de Vale-Remeţi. În prima jumătate a lui octombrie, cu sprijinul Diviziei a II-a de Munte şi a unor mici formaţiuni de tancuri şi hipo-motorizate sovietice este eliberată întreaga Vale a Iadului. Ungurii, în retragere, au minat majoritatea caselor românilor din Bulz şi Remeţi, însă, datorită intervenţiei câtorva familii de maghiari care locuiau şi aveau afaceri aici, în special a Fonagyi-eştilor, vor reveni, deminând parte din casele oamenilor.

La 13 martie 1945, Ardealul de Nord-Vest este reîncadrat României, fapt ce aduce din nou administraţia românească şi pe Valea Iadului.

Din mai 1945, încep să se întoarcă acasă bărbaţii înrolaţi în armatele română şi maghiară, prizonierii din Rusia sovietică şi concentraţii la muncă forţată. Pe câmpurile de luptă, Valea Iadului şi-a dat obolul de jertfă: circa 30 de morţi, vreo 8 dispăruţi, 6 mutilaţi de război. Acestora, ca şi celor căzuţi în prima conflagraţie mondială, prin anii 1980, Primăria comunei Bulz intenţiona să le ridice un monument. Dar, n-a fost să fie…

În ultimii ani, ideea unui monument a revenit în atenţia diriguitorilor comunei. Poate momentul aniversar 2006 va aduce o schimbare…

Reforma agrară din 1945 nu le-a dat mai nimic locuitorilor de pe Valea Iadului. Dimpotrivă, anii ce au urmat i-au lăsat şi fără păduri (1948, naţionalizarea) şi le-au impus cote grele (tratatul de pace cu URSS, până în 1959), mai ales posesorilor de mori şi joagăre, ca şi celor înscrişi în partidele politice istorice. Este adevărat, însă, că nici n-au avut de suferit prea mult pentru convingerile lor politice; n-au fost arestări şi nici deportări. Fruntaşii satelor (“chiaburii”), dintre care doar câteva persoane din Bulz aveau peste 10 ha teren agricol, erau ţinuţi sub o strictă observaţie, lor impunându-li-se cote ceva mai mari decât o presupuneau posesiile. Nici alegerile din 1946 n-au tulburat prea mult viaţa bulzanilor şi remeţienilor, care începuse să reintre într-o normalitate firească – a muncii şi a evoluţiei.

Naţionalizarea din 1948, făcând, în fond, un act de dreptate trudei extenuante în industria lemnului a localnicilor, a condus şi la mutarea fabricii de cherestea din Remeţi la Tileagd, în schimb a favorizat apariţia Ocolului Silvic Remeţi, a Sectorului de Exploatare a Lemnului Remeţi (cu diferite denumiri, în timp)  şi, mai ales, a condus la declanşarea altor acţiuni care-şi vor pune amprenta pe viaţa localnicilor – de depistare şi exploatare a bauxitei, de ample cercetări geologice şi de construcţii hidroenergetice.

Găsind câmpuri noi de muncă, traiul localnicilor se îmbunătăţeşte substanţial: apar primele case zidite (1956-57; la Remeţi – Bonca Traian, Ciupleu Teodor (a Ţoaghii), Costea Ioan, Piţ Teodor (Truca), Blaga Teodor (a Petrii Nastii), Piţ Ioan etc.; la Bulz – Sturz Teodor, Zah Ioan etc. De asemenea, se construieşte Căminul Cultural din Remeţi (terminat în 1960), Şcoala Generală din Remeţi, cu 4 săli de clasă + laborator etc. (1964), Căminul Cultural din Bulz (1969), barajele de la Leşu (terminat, 1974), Munteni şi Bulz, uzinele electrice de la Leşu, Valea Bisericii şi Munteni, blocuri pentru intelectualii comunei (în Bulz şi Munteni; la parter, magazine mixte), drumul forestier Remeţi-Stâna de Vale (1962, în locul vechii căi ferate forestiere), drumul judeţean modernizat Bucea-Bulz-Remeţi-Motelul Leşu, o nouă şcoală generală (cu 8 săli de clasă, plus laborator etc., P+E), o Grădiniţă cu orar prelungit şi un Spital de recuperare în Remeţi etc.

De notat că, în spiritul vremii, în anul 1960 s-a constituit, la comandăm politică, o întovărăşire zootehnică (oi şi cai) în satul Remeţi, care n-a avut însă viaţă prea lungă, ea “falimentând” în 1967.

Perioada 1948-1989 este, indiscutabil, cea mai fastă şi plină de împliniri pentru majoritatea locuitorilor Văii Iadului. Circa 70% din locuinţele pământenilor se transformă ca prin farmec – lemnul, şindrila, pământul bătut sau paiele fiind înlocuite cu betonul şi cărămida, ţigla şi tabla, o bunăstare generalizată luând locul sărăciei ancestrale. Contribuie masiv la această schimbare în bine stabilitatea politică, planurile de dezvoltare rurală şi industrială, care, chiar gândite la scară naţională, îşi găsesc o aplicare locală exemplară. Este epoca în care circa o treime din populaţia comunei Bulz este cuprinsă în câmpul muncii, câştigul bun în construcţii şi hărnicia oamenilor spunându-şi cuvântul. Tot în acest interval, comuna Remeţi este desfiinţată (1948), satul intrând în componenţa comunei Bulz (1949), pentru a redeveni comună în 1956, când şi cătunul Sărăcel (Munteni) este înaintat la rangul de sat. În 1968, la o nouă organizare administrativă a ţării, comuna Remeţi este din nou desfiinţată, localitatea, alături de satele Bulz şi Munteni, constituind comuna Bulz, existentă şi astăzi.

Declarate zonă muncitorească, cu numeroase privilegii şi beneficii imediate, satele de pe Valea Iadului vor privi, totuşi, în decembrie 1989, cu deosebită satisfacţie, căderea regimului dictatorial ceauşist. Chiar în primele zile ale evenimentelor, remeţenii, în frunte cu Gheorghe Costea, Cornel Toda, Vasile Toda, Teodor Costea etc., şi bulzanii – avându-i la conducere pe preotul paroh şi profesorii Florica Loghin, Ştefan Loghin sau Ana Ştef etc., vor trece la înlocuirea vechii administraţii cu una nouă, tânără şi neîndoctrinată politic, care va reuşi să menţină – în timp – coeziunea socială, de grup şi interese, a localnicilor. Între Crăciun şi Anul Nou 1989, o delegaţie din Remeţi (Teodor Costea, Cornel Toda, Octavian Blaga, Radu Blaga etc.) pleacă la Bucureşti, încercând să contacteze guvernul Roman, pentru reînfiinţarea comunei Remeţi. Aceasta ajunge la Guvern şi depune un memoriu şi documente justificative, dar actul remeţenilor nu are nici un efect.

Anii 1990-2000 sunt, într-un fel, destul de neproductivi pentru viaţa multor locuitori de pe Valea Iadului. Exploatarea forestieră de stat se desfiinţează, încetează lucrările de hidroconstrucţii, la fel cele de cercetare geologică şi de extracţie a bauxitei. În schimb, se extinde zona intravilanului, prin includerea terenurilor de la Coada Lacului Leşu, care vor naşte un larg câmp muncii la negru. În mai puţin de 15 ani, aici se construiesc circa 500 de case de vacanţă şi pensiuni, care atrag, săptămânal, sute de turişti în căutare de recreere şi agrement.