Ciclul familial

Naşterea. În timpul sarcinii, femeia trebuie să se ferească să privească focul, pentru că altfel copilul va avea pete roşii, să nu se uite la mort, căci copilul va fi mut sau va avea pete galbene, să nu privească oameni cu defecte sau urâţi (pociţ), fiindcă aceste caracteristici se pot transfera copilului, să nu mănânce poame îngemănate, decât dacă vrea să dea naştere la gemeni, să nu mănânce poame crude, căci va naşte înainte de vreme, să nu dea cu piciorul în pisică sau în câine, altminteri copilul va avea „boală cânească”, să nu iasă noaptea din casă, să nu treacă prin locuri necurate ş.a.m.d. Pentru a fi ferită de rele, femeia însărcinată purta cu ea tămâie, grâu sau altoi uscat.

La naştere asista numai moaşa, ajutată de femeile din casă. Cu cât femeia a umblat mai mult şi a lucrat mai mult şi mai greu, se credea că va naşte mai uşor. Dacă se chinuia la naştere, moaşa o punea cu picioarele în apă caldă, îi făcea frecţie pe burtă şi pe şale; se trăgea cu puşca, ca să se sperie cilediul şi să iasă din pântecul mamei.

După naştere, copilul trebuia scăldat. Apa în care se făcea prima scaldă era cu mare grijă aleasă, de la izvor, “neîncepută”, de aceasta atârnând, în bună parte, fericirea şi liniştea omului în tot cursul vieţii. Baia se făcea într-o ciupă nouă de lemn, în care se punea apa aleasă, rece, şi apă sfinţită cu busuioc, dar şi alte plante (nelipsită era sunătoarea), ca măsuri profilactice, dar şi un ban de argint, pentru a aduce bogăţie noului membru al comunităţii.

Un obicei pierdut este „vânzarea copilului”. Practica se întâlnea la copiii bolnăvicioşi, care erau „vânduţi”, în schimbul a 2-3 lei, unei familii care avusese noroc la copii. După ce se credea că pericolul trecuse, copiii reveneau la familiile lor, şi li se spunea pe alt nume decât cel de botez.

Înţărcarea copilului, după cel puţin şase luni, putea începe în orice zi, în afara celor de post.

Nunta tradiţională, pe Valea Iadului, urmărea scenariul general al ariei geografice crişene, un ceremonial precis, iniţiatic, de integrare a tinerilor căsătoriţi în rânduielile sociale bine definite ale satului. În prezent, nunta pe Valea Iadului, ca şi în întreg Bihorul, şi-a mutat accentul de pe ritual pe material. Scopul nunţilor de azi este unul pecuniar, economic. Din schema ceremonialului tradiţional, se mai păstrează, pe alocuri, peţitul, rareori iertăciunea miresei, totdeauna cununia religioasă şi ospăţul. Durata nunţii este, în consecinţă, mult redusă. Pregătirea nunţii demarează, de obicei, cu două săptămâni înainte, când se lansează invitaţia de a participa la ceremonialul religios şi la ospăţ, prin doi-trei feciori care umblă din poartă în poartă, servind invitaţii cu un pahar de pălincă, pentru fericirea mirilor.Ca semne distinctive, chemătorii aveau peste haine, de la umăr la brâu, “prime” cu tricolorul românesc şi o “bâtă” împodobită. În trecut, ei se îmbrăcau în costum popular, cu cămaşă şi gaci, astăzi, se foloseşte un costum negru cu cămaşă albă şi pălărie cu pană de păun.

Peţitul este scena de deschidere a nunţii şi este condusă de un grăitor, care vorbeşte în numele mirelui şi a familiei sale. Are loc o “târguială” între grăitor şi familia fetei, reprezentată uneori de un al doilea grăitor, “târguială” care şi-a pierdut iremediabil semnificaţiile tradiţionale. Îmbrăcarea miresii în oglindă se mai păstrează doar incidental, acolo unde sunt mai mulţi bătrâni în gospodărie. Dacă azi se îmbracă rochia albă de mireasă, în trecut se îmbrăca ponioarcă albă şi poale albe ţesute în casă şi brodate; în faţă se încingea zadia, peste ponioarcă se lua un labreu (lecreu), având aplicate pe el ţintele, iar, în picioare, mireasa purta ţâpele sau cizme negre.

După gătire, alaiul se deplasează la biserică, un alai deschis de mireasa, la braţ cu nănaşul (nănaşii), şi de mire, la braţ cu nănaşa (nănaşele), urmat de socri, rudenii apropiate, băieţi şi fete de onoare (tot mai rar) şi invitaţi. Spre seară, se organizează ceea ce a devenit miezul nunţii moderne, petrecerea de nuntă. După servirea câtorva feluri de mâncare, la o oră sau două după pragul dintre zile, tot grăitorului – adevărat moderator de spectacol de televiziune – îi revine sarcina de a anunţa participanţii că a venit vremea să cinstească tânăra familie cu bani – rareori cadouri -, pentru a le facilita prin darul lor bănesc constituirea unei gospodării proprii. Tot în scopul obţinerii unor avantaje materiale, se organiza şi “dansul miresei”.

Petrecerea se termină spre dimineaţă şi, odată cu ea, nunta modernă. Naşii, în general, care nu şi-au pierdut încă de tot pe Valea Iadului rolul de “părinţi adoptivi”, sunt cei care rămân cu mirii, numără banii adunaţi şi notează, spre ştiinţa tinerei familii, cine cu cât a cinstit, pentru că darul acesta bănesc se constituie ca datorie de onoare şi trebuie întors celor care l-au făcut.

Nunta se organizează la cele două cămine culturale din comună, la restaurantele din zonă, uneori în corturi construite special pentru nuntă, care vor fi demontate ulterior. La petrecerea de nuntă se servesc din belşug băuturi alcoolice, pălincă (produsă în gospodării locale), vin (procurat din zonele viticole ale judeţului) şi bere (cumpărată de la magazin). Mai multe feluri de mâncare, pregătite în gospodăriile familiilor care organizează nunta, cu ajutorul unei femei localnice, specializate în bucate pentru nuntă, inundă mesele după o succesiune clară. Nu lipsesc niciodată leveşe (supă de găină), sarmalele şi friptura. Un obicei mai nou constă în furatul pantofului miresei (înlocuind furatul miresii propriu-zis).

Totuşi, din schema tradiţională a nunţii, se mai poate încă nota un aspect. Un inventar al nunţilor organizate pe teritoriul comunei Bulz în anii 2001-2003, arată că, în 90% din cazuri, la petrecerea de nuntă s-a cântat live muzică populară, de către hididişi din zonă. Sunt preferaţi hididişii din satele de pe Crişul Repede, atunci când cei trei-patru hididişi locali nu sunt disponibili sau când părţile nu ajung la o înţelegere, pentru că “la noi se joacă ca pân’ Bratca”, nu ca prin “părţile Vidicului”. Întrebând tineri necăsătoriţi între 18 şi 25 de ani din localitatea Remeţi dacă, la nunta lor, şi-ar invita hididişi, formaţii specializate de muzică de petrecere sau ar folosi un computer, casetofon sau CD-player, majoritatea covârşitoare au optat pentru ultimele două variante.

Hididişii sunt susţinuţi, la nuntă, de “descântecele” sau “zâuiturile” nuntaşilor. Cu diferite ocazii, la jocurile care se organizează de varii sărbători, cei care descântă sunt bărbaţii, însă, la nuntă, acest rol este preluat de femei, în special cele bătrâne.

Zâuiturile sunt o specie a poeziei populare, compuse din 2-(3)-4-6 versuri, exprimate în ritmul muzicii, pe ton cântat, cu final onomatopeic, de genul “U-iu-iu-iu!”. Multe dintre ele sunt vechi, transmise din generaţie în generaţie, şi se rosteau în momente precise ale ceremonialului nunţii, altele sunt improvizaţii, funcţie de împrejurări concrete. Zâuiturile aparţin fie sărbătorescului, marcând evenimentul nunţii laudativ (“Nuntă d-asta n-am văzut/ Dă când mama m-o făcut”), fie au tentă satirică, de cele mai multe ori ridiculizând şi persiflând situaţii sau indivizi, de la un moment dat renunţându-se la orice “perdea”, având rolul de a binedispune şi înveseli nuntaşii, de a dezmorţi atmosfera (“Tacă-ţi gura spălătură/ C-aşe-ţi umblă limba-n gură/ C-ai beut fără măsură”). Cum o zâuitură cu adresă precisă necesită un răspuns, se crează două tabere de zâuitoare, de obicei una din partea neamurilor mirelui, iar cealaltă din partea neamurilor miresei, care se întrec în memorie şi măiestrie de a improviza.

Moartea nu vine, paradoxal, pe neaşteptate, pe Valea Iadului. În concepţia bulzanilor, a remeţenilor – concepţie generală, de fapt, la ţăranul român – există o serie de mesageri şi prevestiri funeste: cântecul unei buhe, căderea unei stele, visurile rele, spargerea “din senin” a unui talger sau a unei oglinzi ş.a. Identificarea muribundului (când acesta este bolnav grav) e mai dificilă, dar descifrarea atentă a semnelor prevestitoare de moarte de către muribund sau de rudele apropiate ale acestuia pot deturna mersul implacabil al evenimentelor.

În consecinţă, se încearcă amânarea morţii prin leacuri băbeşti şi descântece, dar şi prin rugăciune. Se ţin posturi şi slujbe la biserică sau chiar maslu. Dacă mesagerul funerar era găina care cântase cocoşeşte, se băga găina cu spatele în casă, iar dacă aceasta se învârtea ca să iasă, însemna că moartea fusese alungată; în schimb, dacă găina ieşea din casă cu capul înainte, se zicea că rămăsese moartea în casă; găina era sacrificată în acest caz, ca o ultimă încercare de a amâna moartea.

Dar şi boala grea, care ţintuie bolnavul (de obicei, un bătrân) la pat este tot un mesager funest. În cazul în care boala este considerată incurabilă şi moartea sigură, familia încearcă diferite formule de uşurare a morţii. Una dintre acestea este cererea iertării de la cei cu care muribundul avusese discordii sau neînţelegeri, dar şi de la rude, prieteni, consăteni. Pe Valea Iadului se crede că, atunci când moartea este adusă de o boală grea, iar bolnavul muribund se chinuie, uşurarea morţii nu poate fi adusă decât prin cererea iertării. Preotul are un rol important în realizarea împărtăşaniei şi prin iertăciunea pe care o cere în numele defunctului. Spovedania, cuminecarea, maslu, dezlegarea, rugăciunile la biserică, posturile, iar apoi urmarea întru tocmai a normelor de înmormântare, toate concură, în concepţia ţăranului de pe Valea Iadului, la uşurarea morţii, dar şi la prevenirea transformării mortului în strâgoi.

La moartea unui om, o rudă care locuise în aceeaşi casă cu mortul sau, mai nou, un “profesionist”, trebuie să împlinească o scaldă rituală a mortului, ca un prim pas în pregătirea acestuia pentru cea din urmă călătorie. Mortul se spală azi pe podea sau pe o scândură, în casă, cu o cârpă udă sau turnându-se apă rece, „neîncepută”, cu cana. Uneori, în apă se adăugau diverse plante cu miros puternic, ca menta, călapărul sau busuiocul. Apa rămasă după scalda rituală se zvârlea sub gard, să nu calce nimeni în ea, cana de lut folosită la turnarea apei deasupra mortului se spărgea şi se îngropa, iar cârpa se arunca unde să nu fie atinsă de nimeni.

În sicriu, alături de mort se pun diferite obiecte – dintre cele dragi în timpul vieţii, dar şi dintre cele necesare – şi câţiva bănuţi, pentru “a avea pe lumea ailaltă”.

O altă etapă în pregătirea înmormântării era execuţia unei lumânări de dimensiunea mortului. Lumânarea era făcută din ceară răsucită în jurul unui fir central, cu care s-a măsurat mortul, şi care devenea fitil. Aceasta se aprindea imediat după încheierea scălzii şi urma să ardă tot timpul, uneori numai cât mortul era în casă, alteori până mortul era acoperit cu pământ. Lumânarea se păstra şi după evenimentul îngropării şi se aprindea la pomeniri.

Odată cu luarea măsurilor mortului pentru execuţia lumânării, se luau măsurile şi pentru groapă şi copârşeu (sicriu).

Până la îngroparea mortului, acesta nu era lăsat nici o clipă singur. Lângă el puteau sta rude apropiate sau mai îndepărtate, prieteni şi cunoştinţe, fără restricţie. Această ultimă întâlnire cu mortul se cheamă priveghi sau paza mortului şi durează de obicei trei zile şi trei nopţi, atâta timp cât e mortul în casă. Bărbaţii vin la priveghi cu o lumânare, pe care o ţin aprinsă, iar femeile cu făină, ouă, carne, coparticipând cu produse la festinul funerar şi la ajutorarea familiei mortului. La priveghi, se servea pălincă, eventual de mâncare (gustări, pâine cu brânză şi clisă, rar cozonac, sarmale, tocană, zamă).

În prima dimineaţă de după moarte, se cânta Hora mortului. Ea se putea repeta şi la prânz şi la amiază. Hora mortului – denumită şi Hora zorilor – era cântată de 5-6 femei specializate în astfel de ocazii, la căpătâiul mortului, alteori la colţurile casei celui decedat.

După trei zile de priveghi, mortul era condus pe ultimul drum. În satele Bulz şi Munteni, familia îşi înmormântează morţii în ograda proprie, doar în satul Remeţi existând cimitire (două la număr). După scoaterea mortului din casă, se trântesc uşile (de trei ori), se răstoarnă lucrurile prin casă (patul mortului, de exemplu) sau se întoarce un scaun cu picioarele în sus. După trecerea pragului, se dau pomene, se cântă cântece de jale, se boceşte.

Urmează slujba creştinească, după care, în localitatea Remeţi, mortul este dus la cimitir într-un car tras de boi, iar în Bulz şi Munteni, coşciugul este purtat pe umeri la groapa din fundul curţii. Până la cimitir, în Remeţi, se fac mai multe opriri (vămi), în timpul cărora preotul citeşte evanghelia. După aşezarea sicriului în groapă, preotul, iar apoi rudeniile, aruncă un pumn de ţărână peste acesta, ca semn al despărţirii de mort.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s