„Graiul pământului”: complexul meteorologic

Una dintre cele mai frumoase zone turistice din ţara românească poartă un nume “înfricoşător”: Valea Iadului. Până şi şpanul domnesc Dimitrie Meciu, la 1816, scrie că acest ţinut nu ar trebui să se numească Iad, ci Rai, atât pentru magia iscată de frumuseţile sale, cât şi pentru oamenii săi aparte. Numai că, ceea ce vede ochiul turistului, nu percepe şi băştinaşul, cel care se înfruntă, zi de zi, cu natura şi cu vremurile. Şi nici natura, nici vremurile n-au fost prea darnice cu locuitorii acestei văi. Dimpotrivă.

Numele văii, consemnat pe majoritatea hărţilor austro-ungare din secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, Jad, are o accentuată conotaţie psihologică. El s-a născut în urma inundaţiilor şi prăpădeniilor produse de apele înfuriate “cumplit de înspăimântător”, inundaţii care se întâmplau aproape anual. Atunci, între versanţii Munţilor Pădurea Craiului şi ai Bihorului, de la Dealu Mare şi până în Bulz, la confluenţa cu Crişul Repede, Iadul umplea valea îngustă, vuind îngrozitor, clocotind de mânie, devastând gospodăriile, secerând vieţi de oameni şi animale, producând panică. Se spune încă, şi băştinaşii chiar cred că acesta ar fi adevărul, că Dumnezeu, nemaisuferind răutatea şi îndepărtarea oamenilor de cele morale şi sfinte, îi pedepseşte cu potop de ape, pentru a-i atenţiona şi îndrepta. Această credinţă se accentua cu atât mai mult cu cât vremurile erau mai tulburi şi mai grele, consolidând ideea biblică a apocalipsei.

Desigur, complexul meteorologic, fluctuaţiile climatice şi urmările lor, influenţează nu numai viaţa oamenilor, ci şi mentalul lor. Din această perspectivă, prin asociaţie cu legenda biblică a potopului şi cu urgisirea şi purificarea celor răi şi necredincioşi în Iad, zvăpăiata, sălbateca, mirifica şi bogata, imprevizibila, devastatoarea zonă a primit, prin adecvare la realităţi, un nume care contrariază, însă adânc înrădăcinat în memoria colectivă şi individuală a localnicilor: Valea Iadului. Apa, râul propriu-zis, a fost numit totdeauna criş, instrument toponim de sorginte dacică, ca şi Bulz, de altfel, care atestă şi vechimea locuirii acestui ţinut.

“Vremurile groaznice din bătrâni povestite” nasc fiori reci pe şira spinării ascultătorilor, fiindcă echivalează cu tragedii ai căror autori, apele crişului, părăsesc legendele, reflectând întâmplări şi realităţi care au marcat, peste milenii, viaţa şi rosturile unor oameni încercând, cel mai adesea, doar să supravieţuiască. Cărţi vechi cu însemnări manuscrise, găsite în Bihor, inventariate de istoricul Florian Dudaş, oferă un număr de-a dreptul impresionant de ştiri privind acest fenomen. Fenomen conjugat, în conştiinţa oamenilor, cu alte anomalii ale naturii, dezastruoase pentru fiinţa umană, şi demne de acel ţinut al pedepsei care este Iadul, în conştiinţa creştinilor ortodocşi.

În consecinţă, vom spune, pe urmele lui Iorgu Iordan, că Valea Iadului este un toponim care poate fi considerat o adevărată arhivă unde se păstrează amintirea unor întâmplări şi fapte mai mult sau mai puţin vechi, petrecute de-a lungul timpurilor şi impresionând într-un chip oarecare sufletul popular sau, pe urmele Geografiei României, vom afirma că toponimia este “o sinteză a unor caracteristici fizico-geografice ale scoarţei terestre şi, în acelaşi timp, un fel de registru, mai întâi rostit şi apoi consemnat în scris, al faptelor şi evenimentelor sociale”, pentru a concluziona, în final, alături de geograful rus Nadezin: toponimia este “graiul pământului, iar pământul – cartea în care istoria omenirii se înscrie în nomenclatura geografică”.

Vremile groaznice din bătrâni scrise sau povestite consemnează că, în aprilie 1659, topirea zăpezilor din Munţii Bihorului a provocat mari inundaţii pe Crişul Repede şi pe Crişul Negru, pentru ca, în iulie 1730, apele “de doară de cându-i lumea n-au fost aşa de mare, că multe case au mânat şi marhă”. Zece ani mai târziu, “au pohoetu apele foarte mari în toate lunile peste anu şi multe holde au stricat”, iar în 1783, după o iarnă grea, cu ninsori mari, nămeţii ajungând “până sus la buricul boilor cei mari”, şi după ploi interminabile, în iunie sunt consemnate alte inundaţii catastrofale, până la Oradea şi mai departe, în Câmpia Panonică.

În veacul următor, al XIX-lea, în august 1813, în 1829, în vara lui 1843, în mai 1845, în 1850 (în 22 aprilie “au nins neaoă (…) cât credeam că vine Crăciunul”), în 1888, după o iarnă cu troiene de peste 2 m la câmpie, în 1895 etc., puternice inundaţii produc aceleaşi râuri – Crişul Repede şi Crişul Negru, amândouă alimentate din Munţii Bihorului, în special dinspre Stâna de Vale. Pentru Crişul Repede, cei doi afluenţi principali – Valea Drăganului şi Valea Iadului – sunt deopotrivă de necontrolat şi pustietori în năvala lor sălbatecă.

Nici secolul XX nu este mai sărac în inundaţii, puhoaiele dezlănţuite din anii 1910, 1923, 1941, 1958, 1972 şi 1975 rămânând adânc întipărite în ochii şi memoria localnicilor, cărora le-au distrus recoltele, casele, morile şi joagărele, le-au luat lemnul şi animalele din curte, lăsându-i săraci lipiţi pământului.

Nu numai inundaţiile au afectat acest ţinut, ci şi alte anomalii ale naturii. În 1724, de pildă, sunt consemnate o “iarnă caldă”, fără nea, şi o secetă cumplită în timpul verii, iar în iulie 1771 – ploi reci şi un frig care au dus la “pieirea multor animale”. Anul 1805 “atâta de rău şi nenorocit au fost cât nu-i condeiu care să poată scrie”, pentru ca în 1812, 24 iunie, să cadă grindină “cât nuca”, încât “tot pravu a făcut” (a distrus tot). În 1854, ninsorile mari, căzute în intervalul 1-6 iulie, au alungat fiarele pădurii la câmpie, distrugând semănături şi ucigând animale, iar în 1890, 2 mai şi 21 iunie, a căzut grindină “cât oul de porumb şi ca cel de găină”, care a produs mari pagube gospodăriilor şi culturilor. Nici ziua de 24 iulie 1895 nu s-a lăsat mai prejos: a fost “vânt mare (orcan), cât a risipit o mulţime de pomi, mari stricăciuni a făcut în codri (…) Tentiul l-a culcat jos, asemenea şi căpiţele”…

Cutremure de mai mică sau mare intensitate s-au resimţit şi în ţinutul Văii Iadului, în anii 1614 (“oamenii şi animalele nu puteau sta pe picioare”), 1771 (15 decembrie), 1798 (25 martie), 1802 (primăvara: “s-au clătit şi oalele care au fost la foc încă s-au îmburdat jos”), 1816 (7 februarie: “s-au clătinat icoanele dă pă pereţii caselor”), 1829 (1 iulie), 1829 (13 august: “şi turnurile bisericilor s-au clătinat”), 1834 (3 octombrie), 1838 (23 ianuarie), 1880 (3 octombrie), 1881 (21 septembrie), 1883 (18 aprilie), 1886 (12 aprilie) etc.

Şi fenomenele cereşti au acţionat “distructiv” asupra mentalului colectiv, mai ales că, de-a lungul secolelor, românii din această parte de ţară au fost obligaţi să trăiască într-un univers al ignoranţei, misticismului şi superstiţiilor. Desigur, eclipsele, apariţia cometelor etc. au fost interpretate, cel mai adesea, ca semne prevestitoare de rău – calamităţi, războaie, sfârşitul lumii etc. Ce vor fi simţind şi înţelegând “sihăstriţii” de pe Valea Iadului la 9 octombrie 1650, când mai multe explozii de “bolizi” s-au “auzit în întreaga Transilvanie (…) ca şi când s-ar fi tras cu tunurile. Cei din Cluj credeau că se trage la Oradea, iar cei de acolo credeau că se trage la altă parte”? Dar eclipsele de soare din 14 iulie 1748, 2 iunie 1760, 18 august 1793 (“au mâncat vârcolacii soarele”), 11 februarie 1804, 7 februarie 1816 etc. etc., ce le vor fi spunând acelor oameni din “miezul Iadului”? Şi ce prevestiri le vor fi adus martie şi aprilie 1665, când două stele cu coadă (cometa Hevelius) “au spăimântat oamenii”? Dar apariţia, în 1742, a Cometei Grigg-Mellich, care “nu era ca alte stele, ci avea din stea înainte un sul luminat, ca o suliţă”, sau apariţiile din 1744 (Klinkenberg), 1807 (Cometa Giovanni), 1809 (15 ianuarie: “s-au petrecut luceferii unul pe lângă altul”), 1819 (iunie, cometa Tralles), 1830, 1833 (“stele cu coadă”), 1835 (4 octombrie, Cometa Halley), 1843 (Cometa 1843), 1851 (22 iunie, patru comete), 1853, 1859, 1882 (comete) etc., ce implicaţii au avut în sufletul şi conştiinţa “ignoranţilor” din codrii munţilor din preajma râului Iad?…

Epidemiile au bântuit şi ele zona, cu intensităţi diferite, secerând, în timp, zeci de mii de vieţi. Ciuma sau “moartea neagră” a bântuit Bihorul între 1015 şi 1828, la intervale scurte, uneori şi câţiva ani la rând, afectând, implicit, şi Valea Iadului. La fel, variola (“vărsatul”), tifosul sau “boala ungară”, mai accentuat între 1768-1789, holera (1830, 1835-36, 1848, 1866 – “holeră mare”, “cât cu totul pereau pe unde domnea colera” -, 1872-73), “boala rea” (1736, 1754, 1768, 1816, 1858, 1882, 1898) etc.

Molimele proprii animalelor şi invaziile de lăcuste (consemnate de peste 30 de ori între 1542 şi 1848), sau a şerpilor veninoşi (1609), ca şi numeroasele incendii, năvăliri de jaf ale tătarilor şi turcilor, tâlhăriile lotrilor etc. au contribuit şi ele la crearea unei “aureole” de Iad în zonă.

Dacă la toate acestea mai adăugăm şi condiţiile de relief, solul arid, impropriu pentru agricultură, atacurile şi distrugerile produse de sălbăticiuni (urşi, lupi, mistreţi etc.) vom înţelege mai bine “graiul pământului”, care a înscris în registrul sufletului popular “amintirea unor întâmplări şi fapte mai mult sau mai puţin vechi”, configurând arhiva numită, de-a lungul veacurilor, Valea Iadului.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s