Memoria locului

În sens larg, tradiţiile unui popor includ valorile socio-culturale create de el în momente capitale din trecutul istoric, valori care se insinuează în realitatea prezentă a individului. Tradiţia este, aşadar, o constantă care se include în procesul de producere a culturii şi civilizaţiei, ea conţinând elemente înţelese ca valori în sine, imuabile.

Obiceiurile sunt cuprinse în tradiţie şi ele ni se înfăţişează ca fapte culturale complexe, menite să organizeze viaţa oamenilor, să marcheze momentele importante ale trecerii prin lume, să le modeleze comportările. Ele dimensionează trăirea anumitor momente de emoţie colectivă, având o structură sincretică, funcţii morale şi manifestări estetice, reprezentând mediul de geneză şi de viaţă al tuturor formelor de folclor. În decursul timpului, obiceiurile dobândesc autoritate, hotărînd adesea ce e bun, adevărat, frumos şi util, reliefând acele fapte şi acţiuni ale căror menţinere şi repetare sunt dorite de individ şi comunitate. Repetarea şi uzul de forme ceremoniale duce la consolidarea valorilor, a normelor şi prescripţiilor. Datorită realelor lor calităţi estetice, unele dintre obiceiurile ceremoniale au intrat în domeniul artisticului, unele rămânând în funcţionalitatea lor tradiţională, altele schimbându-şi caracteristicile, determinate fiind de o mulţime de factori, dintre care cei economici predomină.

Astăzi, când satul românesc, implicit şi satele de pe Valea Iadului, se află într-o tranziţie profundă, nostalgia după realităţile tradiţiilor şi obiceiurilor din perioada interbelică nu sunt productive. Între timp, şi-a făcut apariţia o seamă de concepte care servesc realizarea unui nou model cultural, acela de a perfecţiona prin multiple mijloace realitatea în care omul de la sat trăieşte, o societate ţărănească bazată, în bună parte, pe legi nescrise, pe cutume şi obiceiuri venind în contradicţie cu o societate rurală modernă. Deci, în condiţiile de azi ale satului românesc, nu se mai poate vorbi de armonii stabilizatoare, caracteristice pentru cultura de tip ceremonial-rituală tradiţională care avea la bază o lume omogenă, cu idealuri total deosebite de cele ce astăzi călăuzesc lumea din ce în ce mai fragmentată a ruralului românesc. În acest micro-univers rural trăiesc din ce în ce mai puţini indivizi în comportamentul cărora se recunoaşte elementul tradiţional al culturii populare, cu implicaţiile ei în viaţa cotidiană. Având în faţă imaginea structurii eterogene a populaţiei de la sat şi continua depopulare a lui, este greu să mai credem că folclorul, cultura tradiţională s-ar afla într-o stare care să-i permită să mai fie funcţională, ca mod de existenţă. Ceva s-a schimbat, şi e greu de spus dacă în bine, iar acest ceva este tocmai mentalitatea ţăranului care, supus unor multiple influenţe, s-a transformat şi nu mai concepe, nu mai poate să trăiască după canoanele impuse de tradiţia ritualizată şi folclorică, specifică înaintaşilor. Urmare, cultura tradiţională proprie ruralului românesc a intrat într-o perioadă de degringoladă. Sub presiunea înnoirilor structurilor ştiinţifice, industriale şi informaţionale, cultura tradiţională ţărănească omogenă este treptat înlocuită, la început cu surogate, apoi cu cea venită din zona urbanului, care răspunde, probabil, mai bine aşteptărilor pragmatice ale celor care adoptă noile valori, din interese încă nu foarte clar precizate. În consecinţă, resturile de cultură populară tradiţională nu mai au impactul şi influenţa educaţionale pe care le aveau tradiţiile şi obiceiurile în perioada anterioară celui de-al doilea război mondial. De la ceremonial, de la fapt de viaţă sau norme de comportare, obiceiurile se îndreaptă spre spectacol, spre producţia de scenă, devenind inutile în funcţionalitatea ruralului contemporan. Iar “nostalgicii”, ţăranii purtători ai unor obiceiuri ceremoniale care să călăuzească viaţa, sunt prea puţini, prea în vârstă pentru a mai putea revigora unele elemente tradiţionale ale culturii populare autentice. De aceea, principala sarcină a cercetătorului de azi este înregistrarea şi conservarea acestor resturi de o inestimabilă valoare pentru istoria şi cultura românească, agresate şi degringolate, ele însele, de buldozerul globalismului nivelator – anti-naţional, anti-tradiţional şi anti-cultural.

Pentru cercetătorul care ar dori să studieze aspecte comune ale culturii tradiţionale, bazinul Văii Iadului nu oferă azi nimic spectaculos. Aici, cu excepţia câtorva stâni, a câtorva cătune, nu mai sunt de găsit aspecte nedeteriorate ale culturii tradiţionale. Nici măcar nu se mai joacă azi pe Valea Iadului decât la Crăciun, la Paşti şi la nunţi. Oamenii locului nu mai încing decât câte un chimir rătăcit, de hainele tradiţionale li s-a făcut lehamite. Aşa că singurul procedeu de recuperare a unor aspecte etnografice şi folclorice la îndemâna cercetătorului contemporan rămâne amintirea, lestul de memorie a unor bătrâni ai locului. La aceasta am făcut apel şi noi pentru a reface, etnografic, folcloric şi lingvistic ideea locului: la ceea ce îşi amintesc bătrânii.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s