Muzica şi dansul

În mod sigur, muzica şi dansul specifice zonei Valea Iadului îndeplineau aceleaşi funcţiuni ca în întreg spaţiul românesc – magico-mitologice şi social-culturale -, pe lângă exaltarea spiritului, ele contribuind la “umanizarea naturii” şi la transformarea paradisiacă a realităţii vieţii etc.

Limbajul ritmic, accentele melopeice sau lamentative, tremolourile, repetările, enumerările ritmice, insinuările, şoaptele etc. sunt valori ale muzicii tradiţionale care însoţesc cântecul funebru ceremonial şi bocetele improvizate, cântecele de incantaţie, de leagăn, de dor şi dragoste, dar şi descântecele, farmecele, vrăjile, colindele, baladele etc. Muzica instrumentală, dar şi cea vocală, traduceau, astfel, pe lângă pasiunile, sentimentele şi emoţiile ţăranului, complexitatea de idei, teme şi motive mitice pe care le-a moştenit din vremi imemorabile şi care configurează încrederea omului simplu în puterea morală a muzicii, în liniştea creatoare şi pacea universală obţinute prin cântecul senin, meditativ, binefăcător, în armonie cu sine şi cu întreaga natură.

Dansul (danţul, jocul), acompaniat de chiuituri, strigături, tropotit, tobe şi fluiere, cimpoi şi hidedi, care se desfăşura conform anumitor norme sau ceremoniale ce ţineau de calendarul credinţelor, datinilor şi tradiţiilor comunităţii dezvăluie atitudini ritualice, dar şi numeroase aspecte ludice, reflectând concepţia despre viaţă şi lume a omului de la ţară.

Dincolo de tradiţia ceremonial-ritualică, muzica şi dansul însoţeau munca sau alte obiceiuri din viaţa satului, prilejuite de praznice şi sărbători. Astfel, muzica şi dansul erau prezente la habă şi la clacă, dar şi în zilele de duminică, exceptând perioadele de post, cu ocazia Anului Nou etc., în bătătură (“di la şurî”), la crâşmă sau, mai târziu, la căminul cultural. Alături de poveşti, la habă şi la clacă se trăgăna (cu noduri sau din gârt), se horea şi se încingea câte-un danţ, în care strigăturile reprezentau sarea şi piperul manifestării. Muzica era asigurată în special de fluieraşi şi hididişi.

La joc, la horă – în bătătură (la casa cu feciori sau fete de măritat), la crâşmă sau la căminul cultural – participa aproape tot satul, de la copii la bătrâni. Erau angajaţi muzicanţ din sat sau de pe alte sate. Chiuiturile şi strigăturile constituiau, şi aici, partea artistic-afectivă a petrecerii, care începea după-amiaza de duminică şi ţinea până spre primul cântat al cocoşilor de luni.

Dintre instrumentele muzicale tradiţionale pe Valea Iadului, fluierul şi trişca ocupau primul loc. Urmau cimpoiul, hidedea, banda (contrabas) şi doba. Alte instrumente – bucinul (buciumul) şi cornul – erau folosite doar de ciobani (păcurari).

Dintre danţuri, cel mai vechi, dar şi primul pierdut, îl reprezintă Roata bătrânească. Îl jucau atât tinerii, cât şi bătrânii, care se prindeau într-un cerc, cu mâinile după umeri, în bătătură. Bărbaţii jucau pe loc, iar femeile intrau în danţ la anumite semnale (chiuituri sau strigături), apoi ieşeau şi ocupau alt loc, până dănţuiau lângă fiecare bărbat din roată.

Alte dansuri de pe Valea Iadului sunt: Pă şir, Luncanu, Polca, Mânânţălu, Strepeţelu, Burzucu (Burzucanu), Polca, Sârba zgârlii, Feciorescu (joc de bărbaţi, executat în linie, cu deplasări spre dreapta şi spre stânga, cu tropotituri şi bătăi pe tureacul cizmelor), care se dansează perechi, unele dansuri fiind mai lente, altele mai iuţi; erau însoţite de strigături, de bătutul pe picioare, tropotit şi de un spontan şi inventiv joc al mâinilor.

Haba se declanşa odată cu Postul Crăciunului şi se termina când începea Postul Paştelui. Ea se organiza lunea, miercurea şi joia, când fetele şi nevestele tinere se adunau la tors lână şi cânepă, sau făceau “cipcî” ori alte cusături de mână. În fiecare sat se organizau trei-patru habe, pe care le colindau cete de feciori însoţiţi de hididişi. Dacă aceştia întârziau, fetele le făceau “farmece”, cu ciurul, ori le descântau. Venirea tinerilor era însoţită de “măscări”, “ciufuleli” (glume), multă voie-bună şi joc. Pentru a speria fetele, feciorii curăţau “berbiniţii” de sămânţa din interior, îi decupau ochi, nas şi gură, fixau o lumânare aprinsă în interior, apoi le aşezau pe ferestrele caselor unde se ţinea haba. Alteori, foloseau măşti hidoase, îngrozind mai ales fetele tinere şi copiii.

Orice habă se termina cu joc “în şură” sau “în bătătură”, după vreme.

Claca se organiza, vara, după o zi de lucru la fân sau iarna, la “sfarmat cucuruz” şi “suit sacii în pod”, ori la tors lână sau cânepă pentru gazdă. Ea avea, aşadar, un caracter “mai obştesc”. Se desfăşura seara, cam după aceleaşi tipic al habei: se făceau glume, se spuneau poveşti şi ghicitori, pentru ca totul să se termine cu joc şi strigături şi multă voie-bună.

Haba şi Claca sunt, în fond, alte denumiri pentru ceea ce, literar, numim Şezătoare. Ele se desfăşurau pe cătune sau grup de vecini. Fetele veneau mai devreme la habă, preocuparea lor principală fiind atragerea feciorului pe care-l plăceau în vederea căsătoriei. La clacă, atmosfera era mai sobră, prin participarea femeilor măritate, ceea ce conducea la structurarea pe situaţie maritală a participanţilor. La clacă, gazda oferea şi câte o gustare participanţilor.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s