Obiceiuri şi tradiţii sărbătoreşti

Obiceiurile şi tradiţiile prilejuite de Sărbătorile de Iarnă (Crăciunul, Anul Nou, Boboteaza) pe Valea Iadului sunt cam sărace, în contemporaneitate. Altădată, ca în întregul Bihor, ele ofereau un spectacol de proporţii, la realizarea căruia îşi dădeau concursul poezia, muzica, dansul, reprezentările plastice, gestica etc., componentele acestui sincretism condiţionându-se şi influenţându-se reciproc. Colinda, instrumentele muzicale (doba, hidede, fluierul, cimpoiul, buhaiul etc.), dansurile, măştile, travestiurile formau împreună un ansamblu, o unitate inseparabilă, contribuind la realizarea completă a mesajului comunicării.

Corinda de Crăciun se porneşte de la cătunele mai îndepărtate, acoperind, din casă în casă, pe parcursul a două zile (Noaptea de Ajun, dimineaţa şi seara de Crăciun), o zonă bine definită. Pe drum, se bate duba (doba) şi se rostesc strigături specifice. La intrarea în curţi, melodia de marş, duba şi strigăturile sunt înlocuite de colinda de primire în casă (Sculaţi gazde nu durmiţi/Vremea e să vă treziţi). Încă două-trei colinzi, jocul cu femeile din casă, apoi este cerută cinstea. După cel de-al doilea război mondial, în locul cinstei cu colaci, vin, pălincă, sau în paralel cu aceasta, s-a introdus cinstirea cu bani. Seara de Crăciun se organizează joc la Căminul cultural (în trecut la o gazdă, un localnic mai înstărit).

Pentru praznicul Crăciunului, fiecare familie se pregăteşte în mod special: se taie porcul, se face curăţenie generală, se coc colacii, se primenesc hainele etc. În ajunul marii sărbători se fac ultimele pregătiri şi sunt aşteptaţi corindătorii, stelarii, irozii etc. Cu corinda mergeau oameni de toate vârstele, cu Steaua umblau copiii, Irozii erau apanajul adolescenţilor şi feciorilor, pentru ca Viclaimul şi Turca (Capra) să aducă în prim-plan imaginea teatrală prin excelenţă. După al doilea război mondial, Irozii, Viclaimul (Vifleimul) şi Turca (Capra) au dispărut, astăzi doar câţiva bătrâni mai amintindu-şi de aceste obiceiuri. Parte, totuşi, din elementele lor au fost preluate de corindători, care utilizează şi măşti, şi instrumente muzicale, prezentând şi câteva scene cu valoare simbolică amintind moartea şi învierea naturii. Stelarii, la rândul lor, au preluat scene mai ales din Viclaim, dar şi din alte forme de corindat.

După informaţiile lui Ioan Toda (Primaru’ Bătrân), în 1970, cu Turca sau Capra (el ne spunea: “cei din Bulz zâc Turcî, noi – remeţienii, n.n. – îi zîcem Caprî”) umbla un grup de feciori neînsuraţi, mai petrecăreţi, şi un “birău” sau “grăitor”, care era conducătorul. Turca apărea sub forma unei măşti cu caracter compozit, foarte viu împodobită, cu cap de lemn acoperit cu blană de oaie sau de alt animal, cu coarne de vită sau de berbec, de care atârnau prime (panglici) şi clopoţei, având “maxilarul inferior” mobil (“clămpăne după dubă”). Această mască avea câteva caracteristici de reprezentare a caprei, dar, la fel de bine, ar fi putut să semnifice orice. Corpul turcii era acoperit cu o pânză roşie, sau un fel de bituşi (bituşă) realizată din tot soiul de petice, lungă şi largă, de care erau agăţate fâşii de hârtie creponată colorate. Turca era un personaj cu rol mut, muţenie compensată însă prin dans şi pantomimă, deosebit de expresive, cât şi prin situaţiile conflictuale în care era pusă (cu corindătorii şi cu spectatorii), în timpul deplasării “de la o casă la alta”, ea ciondănindu-se cu “colegii”, speriind copiii, ciupind, de fund, fetele etc.

Alte “personaje” erau “birăul” (grăitorul), “casierul”, “caii”, “crâjmarul”, “jindarii”, “dobaşii”, “hididişii”, corindătorii (cei care cântau) etc. Aceste personaje aveau sarcini precise: “birăul” era conducătorul cetei, rostea oraţiile, primea darurile; “casierul” încasa banii, “crâjmarul” aduna băutura, “caii” cărau colacii, “jindarii” păzeau turca şi asigurau ordinea etc.

În timpul deplasării alaiului, capra era “împuşcată”, blestemată sau cădea la pământ, era descântată, i se cânta ca la mort, “învia” şi pornea din nou la drum, clămpănind din “maxilarul inferior”, zornăindu-şi clopoţeii şi dansând. Tot în acest interval al deplasării, se cântau cântece de petrecere şi veselie, cu accente licenţioase.

Înainte de a intra în casă (“spectacolul” putea avea loc şi în ogradă, în faţa casei), turca făcea “inspecţia” gopspodăriei, apoi, după intrare, se aşeza în mijlocul odăii, clămpănind ritmic, în vreme ce ceata de corindători interpreta câteva corinde. Urma dansul turcii, apoi oraţia de mulţumire pentru daruri, în special pentru colaci şi băutură, dar şi pentru bani, uneori de un umor sănătos şi molipsitor, creator de bună dispoziţie, de veselie generală.

După aceste secvenţe, urmează dansul cu fetele sau femeile din casă şi, în fine, invitaţia la “nunta turcii”, care va avea loc în primele trei zile ale Anului Nou la “crâjma lu’ (numele)” sau “la casa lu’ (numele)”. Aici, sărbătoarea se repetă: corinde, oraţii, dansul turcii, moartea turcii, dezbrăcarea măştii, petrecerea propriu-zisă de Anul Nou.

Viclaimul era tot un corind-spectacol, cu caracter mai mult religios. Ceata de corindători era compusă din “grăitor”, cei trei crai de la Răsărit, pruncul Iisus, Iosif, Maria, muzicanţi, Îngerul Vestitor, păstori, “casier” etc. Cei trei crai erau îmbrăcaţi mai nialcoş, mai strălucitor, în alb – Îngerul, iar ceilalţi purtau costume populare peste care se încingeau prime tricolore. Din recuzită nu lipsea “grajdul” în miniatură al Naşterii Domnului. Ca scene şi conţinut, Viclaimul seamănă mult cu Steaua.

Irozii seamănă şi ei cu Steaua, doar că feciorii-corindători sunt însoţiţi şi de muzicanţi, după cântece şi corinzi ei luând fetele la joc.

Cu Steaua umblă mai mult şcolarii, “sceneta” având în centrul tematicii sale religioase drumul magilor în căutarea Noului Născut, al lui Mesia. Pe Valea Iadului, stelarii se constituie în grupuri de 5-6 copii – grăitor, Irod, Înger, Voltezar, Melchior, Gaşpar, uneori şi un “ciobănaş” sau “pitic”. Ei sunt îmbrăcaţi cu cămăşi albe – de cânepă sau in -, fiind încinşi peste umeri şi brâu cu prime tricolore. Pe cap poartă comănac, lucrat din carton viu ornat cu hârtie creponată de varii culori. Sunt prezente dialogurile între Înger şi Craii de la Răsărit, dar şi cu Irod. Cântecele de stea încep cu Naşterea, apoi se cântă, în special, Trei Crai de la Răsărit, Steaua sus răsare, Trei păstori, Răsărit-o răsărit, Cântecul lui Adam, Viflaime, Viflaime, Sara Crăciunului nost, Noi umblăm a corinda, Mergând Iosif şi Maria, Colo sus, colo mai sus etc. În final, este adus un elogiu gazdei şi se primesc daruri sau bani, pe care-i adună conducătorul trupei – “grăitorul”. Mai nou, după 1950, în “repertoriul” stelarilor au intrat şi câteva corinde, dar şi oraţii şi “alduiri” ironic-umoristice, de la Irozi, Viclaim etc.

De remarcat că umblatul cu Viclaimul se practica în Bulz şi Remeţi-Poiana, iar în Remeţi-centru – sub influenţa preotului, desigur, – copiii umblau cu Steaua.

Tot Primaru’ Bătrân (Toda Ioan, n. 1889), ne-a oferit, în 1970 şi 1974, câteva informaţii şi despre cel mai important obicei de Anul Nou – Verjelu (Vergelul), specific altădată localităţilor de pe cursul superior al Crişului Repede. El era organizat de feciori, care-şi alegeau “birăul” – conducătorul grupului. Acesta alegea, la rândul său, locul unde se va desfăşura ceremonia şi invita, la verjel, fetele de măritat din sat. Ca elemente de recuzită se foloseau verjele de la războiul de ţesut, o postavă, două taljere şi un lipideu de cânepă (cearşaf).

Actanţii Verjelului aduc în seara de ajun a Anului Nou câte un inel, cu un semn distinct; fetele se îngrijesc de mâncare, iar feciorii aduc băutura şi angajează muzicanţii. Desfăşurarea obiceiului cuprinde o scurtă petrecere generală, o parte ceremonială, în care se aleg perechile, şi petrecerea perechilor.

Spectacolul propriu-zis îl reprezintă alegerea perechilor: “birăul”, acoperit cu lipideu, pune inelele în taljere sub postavă, le amestecă cu ajutorul verjelelor, în vreme ce se cântă un cântec specific, legat de ceremonial, apoi le scoate – din taljere -, fără să le aleagă, pe rând, câte unul, formând perechile. De obicei, însă, “birăul” potriveşte el însuşi perechile, după dorinţele participanţilor. Perechile astfel formate vor petrece toată noaptea de Anul Nou împreună. În prima zi a Anului Nou, relaţia convenţională de natură ritual-ceremonială a perechilor încetează. Totuşi, unele dintre aceste perechi se vor căsători în perioada următoare a câjlejilor.

Dacă între cele două războaie mondiale acest obicei era o practică ceremonială specifică satelor de pe Valea Iadului, imediat după aceea a căpătat doar sensul de petrecere, după 1950 dispărând sau fiind înglobată în “jocurile” de la claca de tors, clacă abandonată total de locuitorii Văii Iadului pe la 1970.

Alte obiceiuri de Anul Nou sunt umblatul cu Plugul, cu Buhaiul şi cu Pluguşorul. Ultimele două obiceiuri sunt practicate de copii, iar cu Plugul, în vremuri mai vechi, umblau feciorii. Din recuzita Plugului făcea parte însăşi unealta folosită la arat, sau una realizată din lemn uşor, împodobită cu “prime” de hârtie, clopoţei şi şterguri. Buhaiul era construit dintr-o cofă căreia i se scotea fundul, în locul ei întinzându-se şi legându-se bine o bucată de piele de capră sau vită, prin mijlocul căreia se scotea afară o “şuviţă” de coadă de cal. Aceasta, frecată cu degetele umezite, prin alunecare pe aproape toată lungimea, crea o “muzică” penetrantă, amplificată de interiorul cofei. Oraţiile sunt arhicunoscute, ele fiind variante insignifiante ale mitului fertilităţii.

Un obicei mai nou, de Anul Nou, este Sorcova, care preia elementele arhicunoscute, din tot spaţiul românesc.

De Bobotează, dincolo de Iordan, cea mai importantă manifestare era umblatul cu Ţuraleisa (Chiraleisa). Ea era practitată de copii şi este o variantă nesemnificativă a Chiraleisei clasice, prezentă pe întreg teritoriul Bihorului.

Tot de Bobotează, în ajun, fetele postesc şi-şi pun, seara, busuioc sub pernă, având credinţa că noaptea o să-şi viseze hărăzitul, cel cu care se vor mărita.

De Stretenie (2 februarie), se spune că, dacă este pod de gheaţă peste Criş, atunci primăvara e aproape; dacă nu, atunci va fi încă multă vreme frig, viscol şi ger. De asemenea, dacă picură streşinile, se spune că vremea de peste an nu va fi prea bună, iar dacă este senin şi nu plouă sau ninge, atunci anul va fi frumos şi bogat.

Bunavestire este legată de cântecul cucului. Cine-l ascultă, poate afla câţi ani mai are de trăit, numărând de câte ori cântă. În acelaşi timp, este bine să ai bani în buzunar când cântă cucul, ca să ai un an îmbelşugat. Se spune că, dacă omori un cuc, ţi se usucă mâna.

La Sântoader se fierbea grâu cu miere sau zahăr şi se împărţea şi vecinilor. Fetelor li se tăiau şuviţe din păr, care erau duse şi puse în sălcii, ca să le crească părul frumos şi bogat.

De Sângeorz (Sânjorj) se băgau slugile, în general copii şi tineri de oameni săraci. Simbria era stabilită în haine şi încălţăminte, hrană şi produse agricole, mai rar în bani. Tot în această zi, se udau fetele şi băieţii între ei, inclusiv prin băgatul în criş sau vali, dacă vremea-i frumoasă. Dacă se lua apă pentru udat în cofî, atunci se puneau obiecte de argint în aceasta, tinerii se spălau pe faţă cu apa astfel “tratată”, ca să se cureţe şi să nu facă bube.

În ajunul Sângeorzului se puneau crengi de rug (trandafir, măceş etc.) la ferestre, la poartă, la grajd, la coteţe etc., pentru a nu lua Marţolea laptele de la vaci sau de la oi şi pentru a alunga duhurile necurate,

Floriile aduc sfinţirea mâţişorilor (mâţi) la biserică. Apoi, aceştia se pun la grindă, pentru noroc şi pentru a apăra gospodăria de vremuri grele. Când tună sau trăsneşte, se aruncă pe foc, ca să alunge norii şi să treacă vremea rea. Mâţii sfinţâţi se puneau şi la crucile morţilor.

Paştile erau o sărbătoare eminamente religioasă, al cărei tipic se păstrează şi în zilele noastre. Se spune că, dacă voiai să scapi de boli, este bine să mergi, la miezul nopţii, să iei apă de la trei izvoare, pe care s-o foloseşti apoi la spălat faţa şi trupul.

De Armindeni (1 mai), se puneau crengi verzi de salcie la poartă, pentru a feri casa de rele, iar flăcăii puneau ramuri de vişin sau cireş înflorit la poarta fetelor pe care le plăceau.

Dacă nu brumează de Orban (25 mai), se crede că recoltele au scăpat şi anul va fi bogat.

De Rusalii, în ajun, se pune tei (crengi) la poartă, în curte, la uşa casei, în mijlocul holdei etc., pentru a apăra casa de rele şi a potenţa rodul.

La Sânziene, se împleteau cununi de flori şi se puneau în porţi, iar altele se aruncau pe casă. Se credea că acea cunună care cade (nu se opreşte pe acoperiş), aduce veste rea, vremuri grele sau chiar moartea posesorului ei. Fetele de mărit îşi făceau şi ele coroniţe, pe care le purtau pe cap mai multe zile, făcându-şi, în această perioadă, vrăji de mărit cu cel drag.

De Sântilie şi Foca (20, respectiv 23 iulie) nu se lucrează la fân şi nici nu se intră în grădină sau holdă, fiindcă “sunt sărbători de foc, aducătoare de trăsnet”.

La Sfântul Dumitru (Simedriu) începe iernatul oilor şi tot acum se alcăzesc păcurarii pentru anul următor. Dacă de Simedriu e ziua frumoasă, va fi şi iarnă uşoară. Tot în această zi, se făceau colaci şi plăcinte din grâu nou, dându-se şi celor săraci “plocon pentru morţi”.

În noaptea de Sânandrei, fetele ieşeau în curte să numere “stelele, logostelele” pentru a-şi vedea ursâtu. Sau mâncau un măr, apoi îi numărau sâmburii şi, dacă erau fără soţ, însemna că anul următor se vor mărita.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s