Cătunul Alunu sau gândul de la marginea lumii

Cătunul Alunu: un loc de la marginea lumii, în care natura s-a întrecut pe sine, creând o salbă de frumuseţi, în care pădurile se înlănţuie până în pâcla depărtărilor,  adăpostind poieni, pâraie şi înflorite pajişti, oferind oricărui trecător spectaculoase decoruri pentru
a rămâne veşnic îndrăgostit de inefabilul naturii. Şi îmbiindu-l la gândul frumos.

 o invitaţie la drumeţie de Alexandru Teoran

Însoţit de prietenul şi apropiatul meu colaborator într-ale pădură-riei, Aron Paşcalău, originar chiar din cătunul Alunu, descindeam, în urmă cu mulţi ani, pentru prima dată, spre acest minunat plai din vecinătatea Văii Drăganului (jude-ţul Cluj). Cătunul era locuit, pe atunci, de câteva familii – nu mai multe de 25 de gospodării -, a căror principală preocupare era păsto-ritul menţinut.
Îndatoririle profesionale aveau a-mi purta paşii de nenumărate ori spre masivele păduroase de pe Valea Drăganului aflate în Carpaţii Apuseni la interferenţa Munţilor  Bihor cu Vlădeasa, pe care le-am cunoscut şi îndrăgit, deopotrivă, şi cărora le port şi astăzi o deosebită preţuire, atât pentru admirabilele privelişti naturale montane, cât şi pentru că mai sunt (nu ştim până când) adevărate păstrătoare a unei autentice culturi populare şi a unui original grai specific (plăcut auzului), perpetuat de-a lungul timpurilor, rezistând multor vici-situdini din tumultoasa şi frămân-tata lor istorie. Dacă pădurea, apa şi păşunile au dat viaţă acestor aşezări răzleţe, alunarii au trans-mis, din generaţie în generaţie, ideea de permanenţă, dragoste pentru natură şi un puternic simţ al frumosului, toate contopindu-se într-o trăire echilibrată, mereu doritoare de bine, conformă unei tradiţii moştenite din străbuni.
Într-un moment de răgaz pe-trecut acasă la amabilii lui părinţi, acum plecaţi la cele veşnice, aveam a degusta pe săturate din renumitul balmoş făcut, cu mare artă, de bătrâna lui mamă şi să ascult cu deosebit interes câteva din legendele reale de mare popularitate ce confirmau într-adevăr străbuna tradiţie a oamenilor ce-şi duceau viaţa în acest crâmpei de ţară românească. Alunarii – îşi amintea nea Mihai, tatăl lui Aron -, îşi făceau micile aprovizionări de petrol, sare şi chibrituri de la magazinul SAM, al muncitorilor forestieri, din Pâ-râul Crucii, confluenţa Sebişelului cu Drăganul (astăzi locul este inundat de apele lacului de acumulare Drăgan), aflat la peste patru kilometri de centrul satului, unde se deplasau pe jos sau călare, pe o potecă ce străbătea o pantă mare şi care la înapoiere îi făcea pe bieţii drumeţi, cu raniţa în spate, să-i treacă toate năduşelile… Biserica cea mai apropiată era la Lunca Vişagului, la şapte kilometri de Alunu, drum care trebuia trecut tot pe panta de la Pârâul Crucii. Cu toate acestea, alunarii, în pioşenia lor, Duminică de Duminică frec-ventau Sfintele Slujbe de la Bi-serica din  Lunca Vişagului, de care  erau spiritualiceşte legaţi.
Cum a furat Mişcu – chiujer de vite – boii din grajdul unui localnic este o altă poveste pe care Aron mi-o povesteşte cu mult umor: le-a pus boilor pe copite opinci orientate cu vârful înspre înapoi, derutându-l pe eventualul urmăritor! Poveştile lui Aron, al cărui bunic (patern), a Găranului, se trăgea din descendenţi a renumitului  Şuşman, răzvrătit din Apuseni, urmărit, prins şi executat de către organele de securitate, sunt savuroase, însă nu e locul lor aici.

 Imagini din arhiva fam. Aron şi Aurica Paşcalău
Culmea Sebişelului, spre vest, şi culmea Peşterii, la est, delimitează liniştita şi pitoreasca vatră a cătu-nului Alunu, a cărei  întinsă arie este fermecător străbătută de susu-rul pârâiaşului Alunu, ce-şi are  obârşia tocmai în codrii Molivi-şului, şi care, odată scăpat din chingile muntelui, şiroieşte zglo-biu prin albia meandrată, de-a curmezişul coastei (circa doi kilometri), ca să se verse, după ce a astâmpărat setea drumeţilor şi a dăruit cu generozitate localnicilor miraculoasele binefaceri , în apele lacului Drăgan, printr-un pitoresc golf ce înfrumuseţează şi uşurează accesul spre apele din acumulare.  Aici, în luciul albăstrui, se oglin-deşte o largă privelişte dinspre Vlădeasa, de unde, în zilele senine, soarele îşi revarsă fascinanta sa  lumină peste pastelatele dealuri ale Alunului, care strălucesc ca o biju-terie în montura pădurilor monta-ne, cu necontenitul lor freamăt uimind pe orice trecător. Frumuse-ţea este peste tot, nu ea ne lipseşte, ci ochiul nostru nu ştie totdeauna  să o descopere. După ce am ieşit din Alunu, alte surprize peisagis-tice ni se dezvăluie de tenebroasa vale a pârâului Peşterii, care izvo-reşte din pădurea Frânturele,  adu-când apele ce se scurg de pe cul-mea Peşterii, transportându-le apoi  pe aproape doi kilometri, printre pădurile de fag şi molid, pentru a le deversa în acelaşi lac de acumu-lare printr-o admirabilă declivitate ce emană, în liniştea decorului,  unde sonore perceptibile de la distanţă. Mai la est, pârâul Putri îşi aduce  un important obol de ape, contribuind astfel la suplimentarea (atât de necesară) a volumului  acvatic care învârte turbina mai la vale. Urcând, pârâul Bacu ne adu-ce aminte că am pătruns în inima faimoaselor păduri  de conifere, ce reprezintă în tot bazinul arborete  viguroase de cea mai bună calitate a lemnului căutat şi de către specialiştii făuritori de instrumente muzicale, ca lemn de rezonanţă, iar sălbăticiunea acestui traseu atrage irezistibil pe numeroşii excursio-nişti ce se încumetă pe aceste me-leaguri de un pitoresc aparte. Pâ-râul Tălianu încheie, chiar spre coada lacului, evantaiul acestor unice văi de pe versantul stâng al Drăganului.
Care este soarta cătunului Alunu? După ce, prin deceniul şapte al secolului trecut, soarta Alunului părea pecetluită, părăsit de aproa-pe toţi băştinaşii, acum cunoaşte o aparentă revigorare. Este ea pozitivă? Alunarii îşi vând tere-nurile moştenite de la străbunii lor la preţuri derizorii unor îmbogăţiţi peste noapte, veniţi de prin Ora-dea, Cluj sau Arad, unii chiar din Ungaria, care nu au nimic comun cu tradiţia locală, construindu-şi aici moderne case de vacanţă. Nu ştim dacă pe baza unui plan de sistematizare. Aflăm astfel, dintr-o listă prezentată de un localnic, că numărul caselor noi se apropie de patruzeci, însă, nu sunt locuite decât vara, câteva zile. Suntem sceptici că aceşti veniţi de aiurea vor milita pentru formarea şi dez-voltarea unui turism care să favo-rizeze situaţia economică a locu-itorilor băştinaşi. Degeaba! Nu ne putem opune mersului vremurilor, chiar când ni se pare strâmb…