Cătunul Alunu sau gândul de la marginea lumii

Cătunul Alunu: un loc de la marginea lumii, în care natura s-a întrecut pe sine, creând o salbă de frumuseţi, în care pădurile se înlănţuie până în pâcla depărtărilor,  adăpostind poieni, pâraie şi înflorite pajişti, oferind oricărui trecător spectaculoase decoruri pentru
a rămâne veşnic îndrăgostit de inefabilul naturii. Şi îmbiindu-l la gândul frumos.

 o invitaţie la drumeţie de Alexandru Teoran

Însoţit de prietenul şi apropiatul meu colaborator într-ale pădură-riei, Aron Paşcalău, originar chiar din cătunul Alunu, descindeam, în urmă cu mulţi ani, pentru prima dată, spre acest minunat plai din vecinătatea Văii Drăganului (jude-ţul Cluj). Cătunul era locuit, pe atunci, de câteva familii – nu mai multe de 25 de gospodării -, a căror principală preocupare era păsto-ritul menţinut.
Îndatoririle profesionale aveau a-mi purta paşii de nenumărate ori spre masivele păduroase de pe Valea Drăganului aflate în Carpaţii Apuseni la interferenţa Munţilor  Bihor cu Vlădeasa, pe care le-am cunoscut şi îndrăgit, deopotrivă, şi cărora le port şi astăzi o deosebită preţuire, atât pentru admirabilele privelişti naturale montane, cât şi pentru că mai sunt (nu ştim până când) adevărate păstrătoare a unei autentice culturi populare şi a unui original grai specific (plăcut auzului), perpetuat de-a lungul timpurilor, rezistând multor vici-situdini din tumultoasa şi frămân-tata lor istorie. Dacă pădurea, apa şi păşunile au dat viaţă acestor aşezări răzleţe, alunarii au trans-mis, din generaţie în generaţie, ideea de permanenţă, dragoste pentru natură şi un puternic simţ al frumosului, toate contopindu-se într-o trăire echilibrată, mereu doritoare de bine, conformă unei tradiţii moştenite din străbuni.
Într-un moment de răgaz pe-trecut acasă la amabilii lui părinţi, acum plecaţi la cele veşnice, aveam a degusta pe săturate din renumitul balmoş făcut, cu mare artă, de bătrâna lui mamă şi să ascult cu deosebit interes câteva din legendele reale de mare popularitate ce confirmau într-adevăr străbuna tradiţie a oamenilor ce-şi duceau viaţa în acest crâmpei de ţară românească. Alunarii – îşi amintea nea Mihai, tatăl lui Aron -, îşi făceau micile aprovizionări de petrol, sare şi chibrituri de la magazinul SAM, al muncitorilor forestieri, din Pâ-râul Crucii, confluenţa Sebişelului cu Drăganul (astăzi locul este inundat de apele lacului de acumulare Drăgan), aflat la peste patru kilometri de centrul satului, unde se deplasau pe jos sau călare, pe o potecă ce străbătea o pantă mare şi care la înapoiere îi făcea pe bieţii drumeţi, cu raniţa în spate, să-i treacă toate năduşelile… Biserica cea mai apropiată era la Lunca Vişagului, la şapte kilometri de Alunu, drum care trebuia trecut tot pe panta de la Pârâul Crucii. Cu toate acestea, alunarii, în pioşenia lor, Duminică de Duminică frec-ventau Sfintele Slujbe de la Bi-serica din  Lunca Vişagului, de care  erau spiritualiceşte legaţi.
Cum a furat Mişcu – chiujer de vite – boii din grajdul unui localnic este o altă poveste pe care Aron mi-o povesteşte cu mult umor: le-a pus boilor pe copite opinci orientate cu vârful înspre înapoi, derutându-l pe eventualul urmăritor! Poveştile lui Aron, al cărui bunic (patern), a Găranului, se trăgea din descendenţi a renumitului  Şuşman, răzvrătit din Apuseni, urmărit, prins şi executat de către organele de securitate, sunt savuroase, însă nu e locul lor aici.

fata-cu-cal.jpgfata-sesand.jpgmocanita.jpg

 Imagini din arhiva fam. Aron şi Aurica Paşcalău
Culmea Sebişelului, spre vest, şi culmea Peşterii, la est, delimitează liniştita şi pitoreasca vatră a cătu-nului Alunu, a cărei  întinsă arie este fermecător străbătută de susu-rul pârâiaşului Alunu, ce-şi are  obârşia tocmai în codrii Molivi-şului, şi care, odată scăpat din chingile muntelui, şiroieşte zglo-biu prin albia meandrată, de-a curmezişul coastei (circa doi kilometri), ca să se verse, după ce a astâmpărat setea drumeţilor şi a dăruit cu generozitate localnicilor miraculoasele binefaceri , în apele lacului Drăgan, printr-un pitoresc golf ce înfrumuseţează şi uşurează accesul spre apele din acumulare.  Aici, în luciul albăstrui, se oglin-deşte o largă privelişte dinspre Vlădeasa, de unde, în zilele senine, soarele îşi revarsă fascinanta sa  lumină peste pastelatele dealuri ale Alunului, care strălucesc ca o biju-terie în montura pădurilor monta-ne, cu necontenitul lor freamăt uimind pe orice trecător. Frumuse-ţea este peste tot, nu ea ne lipseşte, ci ochiul nostru nu ştie totdeauna  să o descopere. După ce am ieşit din Alunu, alte surprize peisagis-tice ni se dezvăluie de tenebroasa vale a pârâului Peşterii, care izvo-reşte din pădurea Frânturele,  adu-când apele ce se scurg de pe cul-mea Peşterii, transportându-le apoi  pe aproape doi kilometri, printre pădurile de fag şi molid, pentru a le deversa în acelaşi lac de acumu-lare printr-o admirabilă declivitate ce emană, în liniştea decorului,  unde sonore perceptibile de la distanţă. Mai la est, pârâul Putri îşi aduce  un important obol de ape, contribuind astfel la suplimentarea (atât de necesară) a volumului  acvatic care învârte turbina mai la vale. Urcând, pârâul Bacu ne adu-ce aminte că am pătruns în inima faimoaselor păduri  de conifere, ce reprezintă în tot bazinul arborete  viguroase de cea mai bună calitate a lemnului căutat şi de către specialiştii făuritori de instrumente muzicale, ca lemn de rezonanţă, iar sălbăticiunea acestui traseu atrage irezistibil pe numeroşii excursio-nişti ce se încumetă pe aceste me-leaguri de un pitoresc aparte. Pâ-râul Tălianu încheie, chiar spre coada lacului, evantaiul acestor unice văi de pe versantul stâng al Drăganului.
Care este soarta cătunului Alunu? După ce, prin deceniul şapte al secolului trecut, soarta Alunului părea pecetluită, părăsit de aproa-pe toţi băştinaşii, acum cunoaşte o aparentă revigorare. Este ea pozitivă? Alunarii îşi vând tere-nurile moştenite de la străbunii lor la preţuri derizorii unor îmbogăţiţi peste noapte, veniţi de prin Ora-dea, Cluj sau Arad, unii chiar din Ungaria, care nu au nimic comun cu tradiţia locală, construindu-şi aici moderne case de vacanţă. Nu ştim dacă pe baza unui plan de sistematizare. Aflăm astfel, dintr-o listă prezentată de un localnic, că numărul caselor noi se apropie de patruzeci, însă, nu sunt locuite decât vara, câteva zile. Suntem sceptici că aceşti veniţi de aiurea vor milita pentru formarea şi dez-voltarea unui turism care să favo-rizeze situaţia economică a locu-itorilor băştinaşi. Degeaba! Nu ne putem opune mersului vremurilor, chiar când ni se pare strâmb…

Reclame

Splendori la Leşu

Deşi Pârâul Leşu a împrumutat generos propriul nume atât Motelului, cât şi Lacului de acumulare de pe Valea Iadului, făcându-le cunoscute în Bihor şi nu numai, acest viguros şi fascinant curs de apă este mai puţin cunoscut excursioniştilor. Cauza rezidă, desigur, în lipsa popularizării şi a descrierii prin mijloace aflate la îndemâna celor ce ar avea această misiune.

 

Leşu este o apă curgătoare, tipic de munte, cu pantă accentuată de scurgere ce scrijelează împăduritele coaste de pe versantul stâng a mirificei Văi a Iadului, a cărei afluent este, joncţiunea făcându-se în aval de Barajul Leşu, con-struit între 1970-1974 din arocamente dislocate din cariera de pe aceaşi vale (con-secinţele se văd şi astăzi). În fapt, s-a mutat un munte de piatră din calcarele de pe Leşu, mai jos pe firul Văii Iadului, zăgăzuind apele şi formând cunoscutul lac de acumulare Leşu, care a devenit un apreciat şi căutat loc de agrement pentru împătimiţii iubitori de natură, linişte şi libertate.

Bazinetul, în ciuda unei inactive popularizări, adăposteşte fascinante fenomene naturale de o ireală frumuseţe şi misterioase coclauri care rămân ascunse de multe ori neavizaţilor trecători. Decorul se încadrează în specificul Apusenilor, preponderent carstic, unde iese la lumină tainica lume a peşterilor. Codrii de fag şi de conifere, în semeţia lor înnobilând peisajul, rămân nu numai un adaos cromatic al tabloului montan de pe Leşu, ci reprezintă un element dinamic care aduce importante modificări atât în regimul climatic cât şi în purificarea aerului. Aici vom putea găsi un binemeritat refugiu de aeroterapie cu condiţii reconfortante, unde la sfârşit de săptămână veseli şi optimişti ne vom avânta, cu mulţumirea sigură a unor minunate drumeţii. Albia ame-najată cu numeroase cascade, menite a îndulci panta de scurgere a apelor ce uneori devin torenţiale, contribuie de asemenea şi la desă-vârşirea unui decor de basm ce ne apare în peregrinările noastre.

Imediat ce trecem podul peste Valea Iadului – aval Baraj – care, din păcate, este destul de distrus, fără balustrade, care sunt răsturnate în vale, drumul forestier (ce urmăreşte firul apei) urcă o pantă nu prea mare ce ne scoate la cariera de piatră. Aici, panta se mai domoleşte. Strădania silvi-cultorilor de azi şi de ieri – gospodarii acestor locuri – este evidentă prin reuşita plantaţiilor care, spre bucuria noastră, reîntregesc covorul verde distrus (odinioară) prin exploatările de piatră, dar şi forestiere. La circa un kilometru de la pod, pe partea dreaptă a drumului (în sensul de mers în sus), se desprinde pârâul Jderu, ce drenează apele de pe Gruiul Jderului şi de mai sus, de pe Rujet, ce delimitează zona de meleagurile Damişului – comuna Bratca. Această scurtă “deviere” s-a “transformat” de la sine într-un loc destinat, parcă, unor recreative plim-bări în aerul puternic ozonificat şi dătător de sănătate, unde silvoterapia dă uimitoare rezultate. Drumul principal ce urmăreşte pârâul Leşu, după ce trece de Jderu, o coteşte la spre stânga, urcând, din nou, spre Gropile Campăului, iar la circa doi kilometri de la pod, rămas de-acum în urmă, întâlnim cel mai important obiectiv al traseului, “Peştera cu Apă”, o adevărată diademă plină de mistere, după ce în dreapta am lăsat Coasta Le-şului cu minunatele poieni – enclave – proprietăţi ale lo-calnicilor. Sfătuim pe cei ce se vor încumeta spre aceste locuri să nu le ocolească, chiar dacă urcuşul e puţin mai greu, priveliştile de pe Coasta Le-şului, unice în felul lor, le vor răsplăti cu prisosinţă efortul. La Peştera cu Apă, accesul din drumul forestier se face traversând prin vadul apei (locul nu este amenajat şi nici marcat) pe versantul opus o potecă cu pantă mare, cu stâncile la suprafaţă; se ajunge, după ce parcurgem circa 70-80 de metri (ni se va părea, poate, mai mult, din cauza urcuşului destul de greu), în faţa unui imens portal aproape vertical, la baza căruia se desprinde intrarea, printr-o impetuoasă boltă care continuă cu un horn ce urcă spre infinit; deasupra arboretele de fag cresc falnice şi nestingherite. Din misterioasa galerie de intrare se scurge o apă (de unde şi numele) limpede şi rece aducând din întunecatele adâncuri o boare răcoroasă ce îţi produce fiori şi emoţii. Apa cristalină se răsfiră în re-pezişuri zglobii până în albia majoră, sporind considerabil debitele Leşului. Specta-culozitatea peisajului te provoacă, irezistibil, la contemplare şi admiraţie. Orice vizitator va rămâne uimit de puterea creativă a naturii şi a Divinităţii. Câteva tăbliţe avertizează, sumar, despre pericolul eventualelor esca-ladări a neamenajatei peşteri. Mica placă din bronz face cunoscut vizitatorilor tragicul sfârşit al unui tânăr speolog ce s-a încumetat spre adân-curile necunoscute ale ca-vităţii.

Continuând periplul, urcând pe drumul forestier ce şerpuieşte (tot pe malul stâng) în nume-roase serpentine, ne apropiem de Pârâul Stavilei care aduce apele dinspre Acrea şi Soho-dol, care ne despart de bazinul hidrografic al Crişului Negru. După ce trecem de valea Sta-vilei, drumul se bifurcă: ramificaţia din stânga duce până în Hodrânguşa, care se varsă în lacul Leşu, iar ramificaţia de dreapta, trecând spre culmea Copele, unde se mai văd “ruinele” unei vechi pepiniere de brad (odinioară prosperă “grădină” producătoare de puieţi forestieri, aparţinătoare de Ocolul Silvic Remeţi), ne conduce la Râtu Popii, locul unde “se ţin” cerbii, mai ales în perioada boncănitului, pe cumpăna apelor ce despart Depresiunea Beiuşului de versanţii bine împăduriţi ai Văii Iadului. Pe malul drept al văii Leşu, în aval de Pârâul Stavilei, numeroase izvoare “mustesc” din coasta aridă şi se scurg alene, nefiind captate şi amenajate, de unde obositul călător să-şi poată astâmpăra setea. Poate că noii proprietari ai acestor terenuri se vor gândi şi la aspectul sesizat de noi, sprijinind în felul acesta dez-voltarea durabilă a minunatei zone turistice de pe Leşu.

Nu ştim în ce măsură v-am convins să vă îndreptaţi paşii spre aceste locuri. Dacă da, vă sfătuim ca, la pornire, să consultaţi orice localnic, deoarece nici una din denumirile menţionate de noi nu le veţi găsi inscripţionate pe vreun indicator. Traseul este înscris în circuitul turistic al Munţilor Piatra Craiului şi face legătura între Cabana Leşu şi Peştera Meziad, marcat cu triunghi alb cu roşu, timp de parcurgere a întregului traseu: 8 ore. Invitându-vă pe Leşu, vă do-rim să aveţi parte de o cât mai agreabilă excursie.

Alexandru Teoran, inginer silvic