GAL Poarta Transilvaniei aduce bani europeni şi pe Valea Iadului

Grupul de Acţiune Locală “Poarta Transilvaniei”, condus de Cristinel-Petru Blaga, a adus sute de mii de euro din bani europeni pe Valea Iadului, atât în mediul privat, cât şi public.

Pensiunea Carpathia din Remeţi a găzduit, pe parcursul a două zile (26-27 iunie a.c.), Seminarul de informare organizat de Grupul de Acţiune Locală “Poarta Transilvaniei”, care şi-a prezentat câteva dintre reuşitele primului program de accesare de fonduri europene la care a luat parte.

Situat în Regiunea Nord-Vest, la intersecţia judeţelor Sălaj, Cluj şi Bihor, Grupul de Acţiune Locală “Poarta Transilvaniei” acoperă comunele Almaşu, Cizer, Fildu de Jos şi Sîg, din judeţul Sălaj, Ciucea şi Negreni, din judeţul Cluj, şi Bulz, din judeţul Bihor. Acestora li s-au alăturat de curând alte cinci comune din imediata vecinătate, Poieni, din judeţul Cluj, Borod, din judeţul Bihor, Plopiş, Bănişor şi Horoatul Crasnei, din judeţul Sălaj.

Pe parcursul etapelor de selecţie, în urma unor intense acţiuni de animare a teritoriului, la Grupul de Acţiune Locală “Poarta Transilvaniei” s-au depus 77 de proiecte conforme, însumând peste trei milioane de euro valoare publică. Dintre acestea, 73 de proiecte au fost depuse la AFIR şi 58 de proiecte au fost declarate eligibile, dintre care 57 de proiecte fiind semnate de către beneficiari, cu o valoare publică de 2.387.102 euro la contractele semnate, jumătate din aceasta fiind absorbită de către beneficiari până în iunie 2015 prin 15 proiecte deja finalizate şi 40 de proiecte aflate în implementare.

Finanţările europene s-au îndreptat în mod echilibrat către beneficiarii privaţi şi publici, vizând, în special, Măsurile 112, 121, 141, 312, 313 şi 322. În zona privată s-au preferat achiziţiile de utilaje agricole şi dezvoltarea exploataţiilor agricole şi zootehnice, ca şi construirea de pensiuni agroturistice, în timp ce zona publică s-a orientat spre achiziţia de utilaje pentru gospodărire comunală sau situaţii de urgenţă, modernizarea de drumuri, dar şi amenajarea de trasee turistice, marketing turistic sau modernizarea unor cămine culturale. Până la finele anului, toate proiectele care au primit finanţare vor fi finalizate.

Pentru a demonstra viabilitatea acţiunilor întreprinse, participanţii la Seminarul de informare au fost invitaţi la un turneu în teritoriu, vizitându-se câteva exemple de bună practică: un utilaj pentru situații de urgență în comuna Bulz, o unitate de producție biomasă în satul Munteni şi diferite utilaje pentru lucrări de pregatire a terenului în comuna Negreni.

Poarta Transilvaniei: beneficii europene prin Grupul de Acţiune Locală

În perioada octombrie – decembrie  2014, Grupul de Acţiune Locală (GAL) “Poarta Transilvaniei” desfăşoară o campanie de informare privind stadiul implementării strategiei de dezvoltare locală în micro-regiune, prin dialogul direct dintre potenţiali beneficiari şi beneficiarii efectivi ai fondurilor europene, pentru a înţelege corect şi concret mecanismele de accesare a fondurilor europene.

„Poarta Transilvaniei” acoperă comunele Almaşu, Cizer, Fildu de Jos şi Sîg, din judeţul Sălaj, Ciucea şi Negreni, din judeţul Cluj, şi Bulz, din judeţul Bihor, și, într-un clasament al celor 163 de GAL-uri din România, este al 16-lea pe țară ca rezultate, conform Autorității de Management.

În weekendul 7 – 9 noiembrie, la Pensiunea Apuseni Wild din Remeţi (Bihor), „Poarta Transilvaniei” a organizat un seminar de informare, dublat de vizite în întreg teritoriu deservit. În completare, în serile de vineri şi sâmbătă, s-a desfăşurat şi ediţia-pilot a Festivalului „Poarta Transilvaniei”.

Deși a demarat activitatea abia anul trecut, în aprilie, GAL „Poarta Transilvaniei” are rezultate notabile: ponderea valorii publice contractate este de 93,16%, iar valoarea publică alocată pe măsura 41 din totalul valorii publice contractate este cea mai mare din țară. La zi, 55 de proiecte sunt în derulare, cu o valoare publică de 2.380.386 euro.

„Cele mai multe investiții au fost făcute în mediul privat. Oamenii au reușit să înțeleagă că acest GAL este mijlocul și instrumentul de a acţiona pozitiv”, a spus Cristinel Petru Blaga, preşedintele Grupului.

„Acest GAL suplinește locul lăsat gol de guvernanți în strategia de dezvoltare din teritoriu. Dacă vrem să schimbăm în bine agricultura în România, nu ajunge să vorbim despre ea din cifre, de la București. Trebuie să ascultăm și să consultăm și oamenii de la sate”, a completat, în acelaşi context, Dorin Manea, primarul comunei Negreni.

Pentru a demonstra viabilitatea acţiunilor întreprinse, participanţii şi presa au fost invitaţi la câteva turnee în teritoriu, vizitându-se o serie de proiecte aflate în derulare: o fermă apicolă, o crescătorie de iepuri, utilaje agricole achiziţionate, drumuri aflate în modernizare, căminuri culturale aflate în construcţie ş.a.

Cu sprijinul Centrului Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Bihor, al Primăriei Bulz şi al Pensiunii Apuseni Wild, GAL „Poarta Transilvaniei” a propus participanţilor şi o serie de activităţi culturale şi distractive. Au cântat taraful „La obârşii, la izvor” şi solistele Violeta Gherman, Andreea Codrean şi Andreea Puşcaş, prof. Miron Blaga le-a vorbit participanţilor despre tradiţiile de toamnă din Apuseni, iar actorii Adrian Cucu şi Sebastian Marina, prin intermediul peliculei, au binedispus publicul.

Evenimentul anual se vrea nu doar un suport pentru creşterea notorietăţii, vizibilităţii şi încrederii în Grupul de Acţiune Locală, dar şi un liant în generarea unor reţele de solidarităţi locale, inclusiv a producătorilor locali, şi în mobilizarea culturală locală. Moştenirea culturală şi istorică a zonei este un blazon care obligă. Este suficient să amintim că în acest spaţiu, la Ciucea, a trăit şi a creat poetul Octavian Goga.

Fotografiile de la Zâmbru

Această prezentare necesită JavaScript.

Această prezentare necesită JavaScript.

Cătunul Alunu

fotografii de Andrei Vereş 

Cătunul Alunu sau gândul de la marginea lumii

Cătunul Alunu: un loc de la marginea lumii, în care natura s-a întrecut pe sine, creând o salbă de frumuseţi, în care pădurile se înlănţuie până în pâcla depărtărilor,  adăpostind poieni, pâraie şi înflorite pajişti, oferind oricărui trecător spectaculoase decoruri pentru
a rămâne veşnic îndrăgostit de inefabilul naturii. Şi îmbiindu-l la gândul frumos.

 o invitaţie la drumeţie de Alexandru Teoran

Însoţit de prietenul şi apropiatul meu colaborator într-ale pădură-riei, Aron Paşcalău, originar chiar din cătunul Alunu, descindeam, în urmă cu mulţi ani, pentru prima dată, spre acest minunat plai din vecinătatea Văii Drăganului (jude-ţul Cluj). Cătunul era locuit, pe atunci, de câteva familii – nu mai multe de 25 de gospodării -, a căror principală preocupare era păsto-ritul menţinut.
Îndatoririle profesionale aveau a-mi purta paşii de nenumărate ori spre masivele păduroase de pe Valea Drăganului aflate în Carpaţii Apuseni la interferenţa Munţilor  Bihor cu Vlădeasa, pe care le-am cunoscut şi îndrăgit, deopotrivă, şi cărora le port şi astăzi o deosebită preţuire, atât pentru admirabilele privelişti naturale montane, cât şi pentru că mai sunt (nu ştim până când) adevărate păstrătoare a unei autentice culturi populare şi a unui original grai specific (plăcut auzului), perpetuat de-a lungul timpurilor, rezistând multor vici-situdini din tumultoasa şi frămân-tata lor istorie. Dacă pădurea, apa şi păşunile au dat viaţă acestor aşezări răzleţe, alunarii au trans-mis, din generaţie în generaţie, ideea de permanenţă, dragoste pentru natură şi un puternic simţ al frumosului, toate contopindu-se într-o trăire echilibrată, mereu doritoare de bine, conformă unei tradiţii moştenite din străbuni.
Într-un moment de răgaz pe-trecut acasă la amabilii lui părinţi, acum plecaţi la cele veşnice, aveam a degusta pe săturate din renumitul balmoş făcut, cu mare artă, de bătrâna lui mamă şi să ascult cu deosebit interes câteva din legendele reale de mare popularitate ce confirmau într-adevăr străbuna tradiţie a oamenilor ce-şi duceau viaţa în acest crâmpei de ţară românească. Alunarii – îşi amintea nea Mihai, tatăl lui Aron -, îşi făceau micile aprovizionări de petrol, sare şi chibrituri de la magazinul SAM, al muncitorilor forestieri, din Pâ-râul Crucii, confluenţa Sebişelului cu Drăganul (astăzi locul este inundat de apele lacului de acumulare Drăgan), aflat la peste patru kilometri de centrul satului, unde se deplasau pe jos sau călare, pe o potecă ce străbătea o pantă mare şi care la înapoiere îi făcea pe bieţii drumeţi, cu raniţa în spate, să-i treacă toate năduşelile… Biserica cea mai apropiată era la Lunca Vişagului, la şapte kilometri de Alunu, drum care trebuia trecut tot pe panta de la Pârâul Crucii. Cu toate acestea, alunarii, în pioşenia lor, Duminică de Duminică frec-ventau Sfintele Slujbe de la Bi-serica din  Lunca Vişagului, de care  erau spiritualiceşte legaţi.
Cum a furat Mişcu – chiujer de vite – boii din grajdul unui localnic este o altă poveste pe care Aron mi-o povesteşte cu mult umor: le-a pus boilor pe copite opinci orientate cu vârful înspre înapoi, derutându-l pe eventualul urmăritor! Poveştile lui Aron, al cărui bunic (patern), a Găranului, se trăgea din descendenţi a renumitului  Şuşman, răzvrătit din Apuseni, urmărit, prins şi executat de către organele de securitate, sunt savuroase, însă nu e locul lor aici.

 Imagini din arhiva fam. Aron şi Aurica Paşcalău
Culmea Sebişelului, spre vest, şi culmea Peşterii, la est, delimitează liniştita şi pitoreasca vatră a cătu-nului Alunu, a cărei  întinsă arie este fermecător străbătută de susu-rul pârâiaşului Alunu, ce-şi are  obârşia tocmai în codrii Molivi-şului, şi care, odată scăpat din chingile muntelui, şiroieşte zglo-biu prin albia meandrată, de-a curmezişul coastei (circa doi kilometri), ca să se verse, după ce a astâmpărat setea drumeţilor şi a dăruit cu generozitate localnicilor miraculoasele binefaceri , în apele lacului Drăgan, printr-un pitoresc golf ce înfrumuseţează şi uşurează accesul spre apele din acumulare.  Aici, în luciul albăstrui, se oglin-deşte o largă privelişte dinspre Vlădeasa, de unde, în zilele senine, soarele îşi revarsă fascinanta sa  lumină peste pastelatele dealuri ale Alunului, care strălucesc ca o biju-terie în montura pădurilor monta-ne, cu necontenitul lor freamăt uimind pe orice trecător. Frumuse-ţea este peste tot, nu ea ne lipseşte, ci ochiul nostru nu ştie totdeauna  să o descopere. După ce am ieşit din Alunu, alte surprize peisagis-tice ni se dezvăluie de tenebroasa vale a pârâului Peşterii, care izvo-reşte din pădurea Frânturele,  adu-când apele ce se scurg de pe cul-mea Peşterii, transportându-le apoi  pe aproape doi kilometri, printre pădurile de fag şi molid, pentru a le deversa în acelaşi lac de acumu-lare printr-o admirabilă declivitate ce emană, în liniştea decorului,  unde sonore perceptibile de la distanţă. Mai la est, pârâul Putri îşi aduce  un important obol de ape, contribuind astfel la suplimentarea (atât de necesară) a volumului  acvatic care învârte turbina mai la vale. Urcând, pârâul Bacu ne adu-ce aminte că am pătruns în inima faimoaselor păduri  de conifere, ce reprezintă în tot bazinul arborete  viguroase de cea mai bună calitate a lemnului căutat şi de către specialiştii făuritori de instrumente muzicale, ca lemn de rezonanţă, iar sălbăticiunea acestui traseu atrage irezistibil pe numeroşii excursio-nişti ce se încumetă pe aceste me-leaguri de un pitoresc aparte. Pâ-râul Tălianu încheie, chiar spre coada lacului, evantaiul acestor unice văi de pe versantul stâng al Drăganului.
Care este soarta cătunului Alunu? După ce, prin deceniul şapte al secolului trecut, soarta Alunului părea pecetluită, părăsit de aproa-pe toţi băştinaşii, acum cunoaşte o aparentă revigorare. Este ea pozitivă? Alunarii îşi vând tere-nurile moştenite de la străbunii lor la preţuri derizorii unor îmbogăţiţi peste noapte, veniţi de prin Ora-dea, Cluj sau Arad, unii chiar din Ungaria, care nu au nimic comun cu tradiţia locală, construindu-şi aici moderne case de vacanţă. Nu ştim dacă pe baza unui plan de sistematizare. Aflăm astfel, dintr-o listă prezentată de un localnic, că numărul caselor noi se apropie de patruzeci, însă, nu sunt locuite decât vara, câteva zile. Suntem sceptici că aceşti veniţi de aiurea vor milita pentru formarea şi dez-voltarea unui turism care să favo-rizeze situaţia economică a locu-itorilor băştinaşi. Degeaba! Nu ne putem opune mersului vremurilor, chiar când ni se pare strâmb…

Folclorul copiilor

Jocurile şi cântecele copiilor au izvorît din necesităţile vârstei, îndeplinind şi un puternic rol educativ.

Dintre jocurile practicate de copiii de pe Valea Iadului, sunt de amintit: Tupe (De-a v-aţi ascunselea), Cioc-boc, Podul de piatră, Mi-am pierdut o batistuţă, Joacă, joacă…, Gaie, gaie, piţigaie, De-a baba oarba, Poarca, Măgarul etc. Textele acestor jocuri – spuse, ritmate, cântate, pe anume mişcări şi deplasări – sunt pline de farmecul inventivităţii şi spontaneităţii, al misterului iscat de nonsensul unor cuvinte şi expresii, de un umor şi o veselie contaminante.

Dacă în Tupe atrag atenţia numele date cifrelor (“unimii, doimii, triimii, patrumii” etc.), în Cioc-boc prevalează lauda sau sancţiunea (“Cioc-boc, ai ştiut, treci la loc”; “Cioc-boc, n-ai ştiut, eşti un bou, treci la loc”), iar în Joacă, joacă… – caracterizarea fizică (“Joacă, joacă, joacă fetiţă/ Că eşti frumoasă ca o garofiţă”; “Joacă, joacă, joacă, băiete,/ Că eşti frumos ca un castravete”). Interesant este jocul Mi-am pierdut o batistuţă, care devine o manifestare discretă şi tulburătoare a sentimentului erotic (“Mi-am pierdut o batistuţă/ Mă bate mămica/ Cine-o află să mi-o deie/ Că-i sărut guriţa”). Jocurile atrag după sine pedepse şi bunădispoziţie, fiind, alături de ghicitori, un extraordinar mijloc de cultivare a inteligenţei şi spiritului competitiv.

Relicte mitologice

Marţole era un duh rău sau o fiinţă supranaturală, care sancţiona femeile care lucrau marţea, joia şi sâmbăta după ce se lăsa seara, chinuindu-le trupul sau aducându-le boli.

Urieşii erau fiinţe de o mărime şi o forţă deosebite, care nu făceau rău oamenilor, asemeni cărora trăiau.

Strigoii (fem. s.: strâgă, strâgoaie) erau spirite ale morţilor, care se întorceau pe pământ şi “furau mana vacilor”. Puteau să ia diferite înfăţişări. Ei se cunoşteau încă din timpul vieţii, având o coadă mică, în spate; câinii nu-i latră, fiindcă se tem de ei; în timpul vieţii, noaptea, după ora 3, omul care e strigoi se dă de trei ori peste cap şi se poate transforma în orice: lup, vulpe, muscă, şarpe etc.

Împotriva strigoilor, pentru a nu lua laptele de la vaci, se punea usturoi (ai) în grajd, pe oblac (fereastră) şi între bârne.

La moartea unui strigoi, pentru a nu mai reveni, i se umplea gura cu usturoi, iar morţilor cărora li se întorcea spiritul, li se băga un ac înroşit în inimă, după ce erau, în prealabil, dezgropaţi.

Ursitoarele veneau la noii-născuţi şi le preziceau viitorul. Ca să fie bune, sau măcar indulgente, li se pregătea o masă specială, din care se ospătau trei zile, ceea ce rămânea dându-se, de obicei, ca răsplată, femeii care moşea copilul.

Zvârcolacii (vârcolacii) erai nişte fiinţe supranaturale, care produceau diferite catastrofe, între care cele mai periculoase erau mâncatul soarelui sau al lunii de pe cer.

Etnoiatria şi descântecele de leac

Pe Valea Iadului, tradiţii de medicină populară se păstrează până după mijlocul veacului trecut. Plantele, culese în anumite perioade sau zile ale anului (de Ziua Crucii, înainte sau după apusul soarelui etc.), se foloseau sub formă de ceaiuri, infuzii, comprese, aplicări directe, dar şi pentru obţinerea unor coloranţi sau “pentru că miros frumos”.

Pentru “reumă” (reumatism) se foloseşte untul pământului (Bryonia alba), pentru poftă de mâncare – ceai de ţintaură (Centarium umbellatum), pe “bubă rea” se aplică bureana zgaibii, pentru răceală, dureri de dinţi, infecţii este întrebuinţat muşeţelul (Matricaria chamomilla), tăieturile şi zgârieturile se tratează cu frunze de minciună (Plantago media) sau de iarba tâlharului (Digitalis grandiflora), împotriva băuturii şi fumatului se foloseşte ceai de brâul vântului etc. Cu fructe de afin (Vaccinium myrtillus) se tratează diareea, iar din frunze se face ceai pentru bolile de rinichi şi de stomac, în vreme ce brusturele (Arctium lappa) are utilizări pentru tratarea căderii părului şi a unor boli de piele şi de ficat; coada calului (Equiserum arvense), sub formă de ceai, se foloseşte în bolile de rinichi, iar coada şoricelului (Achillea millefolium) se întrebuinţează la răni şi tăieturi, boli de piele şi de stomac; fericea (ferigă, Dryopteris filix-mas), fiertura de rizomi, se utilizează împotriva viermilor intestinali, iar din izmă (Mentha piperita) se fac ceaiuri pentru răceală, dureri de dinţi şi de stomac; din pelin (Arthemisia absinthium) se fac ceaiuri pentru durerile de stomac, stimulând şi pofta de mâncare; podbalul (Tussilago farfara) este bun pentru ceai de tuse, iar frunza proaspătă se aplică pe răni şi copturi; plămânărica (Pulmonaria officinalis) se foloseşte pentru vindecarea bolilor de stomac, ficat şi plămâni; florile de sunătoare (Hypericum perforatum) se utilizează pentru ceai în bolile de stomac şi ficat, dar se aplică şi direct, pe diferite bube, având efect cicatrizant: talpa gâştei (Leunurus cardiaca) se foloseşte în stările cardiace, sub formă de ceai, iar frunzele şi crenguţele verzi de zmeură (Rubus idaeus), fierte în ceai, tratează “tusa grea” şi rinichii, în vreme ce frunzele, aplicate direct, trag coptura etc. etc.

Pe Valea Iadului, culegerea, păstrarea şi uzul plantelor medicinale se face de către femei, doar pentru nevoile familiei.

Descântece şi rugăciuni. Pentru tratarea diferitelor boli, “vrăciuitoarele” făceau apel la descântece şi rugăciuni. Transcriem, dintre acestea, Rugăciune pentru durerea de cap care se zice în popor deochi:

Domnului să ne rugăm:

Stăpâne Dumnezeul nostru,

Împăratul veacurilor cel atotputernic şi atotţietor,

care faci toate şi le prefaci singur, cu voia ta,

acela ce cuptorul cel de şapte ori ars

şi văpaia cea din Vavilon în rouă ai prefăcut-o

şi pe sfinţii trei coconi întregi i-ai păzit,

doftorule şi tămăduitorule al sufletelor noastre,

mântuirea celor ce nădăjduiesc întru tine,

Ţie ne rugăm şi Ţie ne cucerim:

depărtează, înstrăinează, goneşte toată lucrarea diavolească,

toată calea satanei şi toată vrăjmăşia,

privirea cea rea,

stricăciunea şi deochetura celor făcători de rele

şi a pizmaşilor oameni

de la robul tău (numele)

şi ori din frumuseţe sau din putere

ori din nenorocire sau din pizmă şi răutate

sau din deochi i s-a întâmplat lui aceasta neputinţă,

Însuţi, Iubitorule de oameni, Stăpâne,

întinde mâna Ta cea tare

şi braţul Tău cel atotputernic şi înalt

şi cercetează această zidire a Ta

şi-i trimite înger de pace,

stăpânitor şi păzitor sufletului şi trupului,

care să nimicească şi să gonească de la dânsul

tot sfatul rău

toată pizma şi deochiul

făcătorilor de stricăciune,

al oamenilor răi

dăruindu-i izbăvire, ca să-Ţi cânte Ţie cu mulţămire.

Domnul este ajutorul meu

şi nu mă voi teme

de ce-mi va face mie omul

şi iarăşi nu-mi va fi frică de rele,

că Tu cu mine eşti:

că Tu eşti Domnul puterii mele tare stăpânitor,

Domnul păcii, Părintele veacului ce va să fie.

Aşa, Doamne Dumnezeul nostru,

milostiveşte-te spre robul tău

şi de toată stricăciunea şi supărarea

ce i s-a făcut

din deochi izbăveşte-l.

Pentru rugăciunile preabinecuvântatei stăpânei noastre,

de Dumnezeu Născătoarei şi pururi Fecioarei Maria,

cu puterea cinstitei şi de viaţă făcătoarei cruci,

ale Arhanghelilor celor în chipul luminii,

ale cinstitului şi măritului proroc înainte-mergătorul şi botezătorul Ioan,

ale sfintei mari muceniţe Marina,

ale Sfântului Stelian,

ale preacuvioasei maicii noastre Paraschiva cea nouă,

ale sfântului sfinţitului mucenic Elefterie

şi ale sfântului (nume), a cărui pomenire săvârşim

şi ale tuturor sfinţilor tăi,

că tu eşti doftorul sufletelor şi al trupurilor noastre,

Hristoase, Dumnezeul nostru

şi Ţie mărire înălţăm

şi celui fără de început al Tău Părinte

şi prea sfântului, bunului şi de viaţă făcătorului tău Duh,

acum şi pururi şi în vecii vecilor amin.

(Inf.: Toda Ioan, 81 ani, 1970, Remeţi)

Spre deosebire de rugăciuni, descântecele se adresează mai puţin cu rugăminţi puterilor cereşti şi dumnezeieşti, şi mai mult cu porunci şi blesteme duhurilor rele, celor ale întunericului şi necuratului. La descântat, descântătoarele (vrăciuitoarele) utilizează diferiţi adjuvanţi: cărbuni, cuţite, securi, pâine, sare, piper, animale, păsări, arbori, iarbă, pământ etc. Ele sunt femei în vârstă, curate, au postit în ziua în care descântă şi, înainte de a începe descântatul, îşi fac cruce şi zic “Doamne ajută!” sau “Tatăl nost”.

Iată, dintre extrem de puţinele auzite pe Valea Iadului, un Descântec pentru alungarea duhului necurat:

Ieşi, duh necurat

Blăstămat

Peri din trupu lu’ (numele)

Ieşi din păr şi din cap

Din creieri, din urichi, din uochi

Din nari, din dinţi, din gurî

Din grumaz, din fălci, din barbî

Din tept şi din coasti

Din spati şi din şeli

Din carni şi din ciolani

Din pântici şi din irimî

Din rărunţ şi din plomâni

Din mai şi din maţi

Din şezut

Din născut

Din picioare

Din oasi, din obraz, din vâni

Din jejiti şi din înctituri

Din creştetu capului până-n tălpili picioarelor

Ieşi şi ti du pă pustii

În munţ cărunţ

În fundu pădurii

În gropoaii mari

În holdi săci

Indi nici iarba nu creşti

Nici apî nu să iveşti

Indi nu răsari soari

Şi uom nu umblî

Şi paseri nu cântî

Şi vânt nu bati

Doamni mărit şi lăudat

Ascultă-mî şi-ajută-mî

Şi iasî duhu necurat

Din trupu lu’ (numele)

Robu tău smnerit

Şi fii iel curat

Zdravăn şi luminat

În pieliţa lu Cristos înfăşat

Amin, amin

Dă, Doamni, dă!

(Inf.: Costea Dochia, 1969)

Într-un alt descântec, de bubî re, se spune:

Cruci-n cer

Cruci pă pământ

Tu, bubî re

Du-ti di pă brânca lu’ (numele)

Că di nu ti-i duci

Cu focu ti-oi ardi

Cu cuţâtu ti-oi tiie

Cu apa ti-oi îneca

Şi te-oi da la nouî căţeli

Şi ti mânci

Şi ti-oi da la câni

Şi cânii ti-or mânca

Şi (numele) o rămâni curat

Fii numili Domnului lăudat.

(Inf.: Costea Dochia, 1969)

În mentalul oamenilor de pe Valea Iadului, cele mai multe boli şi “necazuri trupeşti” erau pricinuite de “farmecele”, blestemele şi vrăjile unor duşmani sau vecini invidioşi. Femeile, mai ales, aveau astfel de îndeletniciri, dar şi strigoii, şi oamenii care-l aveau “pe dracu în ei sau îl cumpăraseră slugă”.

Fetele, de exemplu, făceau vrăji cu mătrăgună, pentru a se putea mărita; unele femei – pentru a se răzbuna sau a face rău celor pe care-i duşmăneau – le aruncau în curte diferite obiecte (în special haine şi lenjerie), care, odată aduse în casă şi atinse, produceau efectul blestemului sau “farmecelor”; existau şi vrăjitori, care se ocupau cu “blesteme” şi “fermecături”.

Pentru a scăpa sau a întoarce răul produs, se apela la descântece, la rugăciuni şi slujbe la biserică, dar şi la vrăciuitori care ştiau a întoarce răul asupra celui care l-a generat.

Exista şi o “profilaxie” a aruncăturilor: obiectele găsite în curte nu trebuiau atinse cu mâna, ci luate cu o bâtă sau pe “făraj” şi duse la o apă curgătoare, pentru a fi curăţate de rele, după care pot fi dăruite altcuiva, fiindcă nu mai au nici un efect.

Muzica şi dansul

În mod sigur, muzica şi dansul specifice zonei Valea Iadului îndeplineau aceleaşi funcţiuni ca în întreg spaţiul românesc – magico-mitologice şi social-culturale -, pe lângă exaltarea spiritului, ele contribuind la “umanizarea naturii” şi la transformarea paradisiacă a realităţii vieţii etc.

Limbajul ritmic, accentele melopeice sau lamentative, tremolourile, repetările, enumerările ritmice, insinuările, şoaptele etc. sunt valori ale muzicii tradiţionale care însoţesc cântecul funebru ceremonial şi bocetele improvizate, cântecele de incantaţie, de leagăn, de dor şi dragoste, dar şi descântecele, farmecele, vrăjile, colindele, baladele etc. Muzica instrumentală, dar şi cea vocală, traduceau, astfel, pe lângă pasiunile, sentimentele şi emoţiile ţăranului, complexitatea de idei, teme şi motive mitice pe care le-a moştenit din vremi imemorabile şi care configurează încrederea omului simplu în puterea morală a muzicii, în liniştea creatoare şi pacea universală obţinute prin cântecul senin, meditativ, binefăcător, în armonie cu sine şi cu întreaga natură.

Dansul (danţul, jocul), acompaniat de chiuituri, strigături, tropotit, tobe şi fluiere, cimpoi şi hidedi, care se desfăşura conform anumitor norme sau ceremoniale ce ţineau de calendarul credinţelor, datinilor şi tradiţiilor comunităţii dezvăluie atitudini ritualice, dar şi numeroase aspecte ludice, reflectând concepţia despre viaţă şi lume a omului de la ţară.

Dincolo de tradiţia ceremonial-ritualică, muzica şi dansul însoţeau munca sau alte obiceiuri din viaţa satului, prilejuite de praznice şi sărbători. Astfel, muzica şi dansul erau prezente la habă şi la clacă, dar şi în zilele de duminică, exceptând perioadele de post, cu ocazia Anului Nou etc., în bătătură (“di la şurî”), la crâşmă sau, mai târziu, la căminul cultural. Alături de poveşti, la habă şi la clacă se trăgăna (cu noduri sau din gârt), se horea şi se încingea câte-un danţ, în care strigăturile reprezentau sarea şi piperul manifestării. Muzica era asigurată în special de fluieraşi şi hididişi.

La joc, la horă – în bătătură (la casa cu feciori sau fete de măritat), la crâşmă sau la căminul cultural – participa aproape tot satul, de la copii la bătrâni. Erau angajaţi muzicanţ din sat sau de pe alte sate. Chiuiturile şi strigăturile constituiau, şi aici, partea artistic-afectivă a petrecerii, care începea după-amiaza de duminică şi ţinea până spre primul cântat al cocoşilor de luni.

Dintre instrumentele muzicale tradiţionale pe Valea Iadului, fluierul şi trişca ocupau primul loc. Urmau cimpoiul, hidedea, banda (contrabas) şi doba. Alte instrumente – bucinul (buciumul) şi cornul – erau folosite doar de ciobani (păcurari).

Dintre danţuri, cel mai vechi, dar şi primul pierdut, îl reprezintă Roata bătrânească. Îl jucau atât tinerii, cât şi bătrânii, care se prindeau într-un cerc, cu mâinile după umeri, în bătătură. Bărbaţii jucau pe loc, iar femeile intrau în danţ la anumite semnale (chiuituri sau strigături), apoi ieşeau şi ocupau alt loc, până dănţuiau lângă fiecare bărbat din roată.

Alte dansuri de pe Valea Iadului sunt: Pă şir, Luncanu, Polca, Mânânţălu, Strepeţelu, Burzucu (Burzucanu), Polca, Sârba zgârlii, Feciorescu (joc de bărbaţi, executat în linie, cu deplasări spre dreapta şi spre stânga, cu tropotituri şi bătăi pe tureacul cizmelor), care se dansează perechi, unele dansuri fiind mai lente, altele mai iuţi; erau însoţite de strigături, de bătutul pe picioare, tropotit şi de un spontan şi inventiv joc al mâinilor.

Haba se declanşa odată cu Postul Crăciunului şi se termina când începea Postul Paştelui. Ea se organiza lunea, miercurea şi joia, când fetele şi nevestele tinere se adunau la tors lână şi cânepă, sau făceau “cipcî” ori alte cusături de mână. În fiecare sat se organizau trei-patru habe, pe care le colindau cete de feciori însoţiţi de hididişi. Dacă aceştia întârziau, fetele le făceau “farmece”, cu ciurul, ori le descântau. Venirea tinerilor era însoţită de “măscări”, “ciufuleli” (glume), multă voie-bună şi joc. Pentru a speria fetele, feciorii curăţau “berbiniţii” de sămânţa din interior, îi decupau ochi, nas şi gură, fixau o lumânare aprinsă în interior, apoi le aşezau pe ferestrele caselor unde se ţinea haba. Alteori, foloseau măşti hidoase, îngrozind mai ales fetele tinere şi copiii.

Orice habă se termina cu joc “în şură” sau “în bătătură”, după vreme.

Claca se organiza, vara, după o zi de lucru la fân sau iarna, la “sfarmat cucuruz” şi “suit sacii în pod”, ori la tors lână sau cânepă pentru gazdă. Ea avea, aşadar, un caracter “mai obştesc”. Se desfăşura seara, cam după aceleaşi tipic al habei: se făceau glume, se spuneau poveşti şi ghicitori, pentru ca totul să se termine cu joc şi strigături şi multă voie-bună.

Haba şi Claca sunt, în fond, alte denumiri pentru ceea ce, literar, numim Şezătoare. Ele se desfăşurau pe cătune sau grup de vecini. Fetele veneau mai devreme la habă, preocuparea lor principală fiind atragerea feciorului pe care-l plăceau în vederea căsătoriei. La clacă, atmosfera era mai sobră, prin participarea femeilor măritate, ceea ce conducea la structurarea pe situaţie maritală a participanţilor. La clacă, gazda oferea şi câte o gustare participanţilor.